Mamaia - o experienţă socialistă
Ce bine e la mare! / La aer şi la soare. / Toţi oamenii sînt tineri / Zîmbesc şi le zîmbeşti. / Ce bine e la mare, / Cînd eşti în deplasare. / Aici munceşti în tihnă, / De nimeni deranjat./ Nimic nu mai contează. / Nu mă uit în preajmă, / Mintea mea lucrează. / Chiar de stau la bere, / Gîndu-i la dosare, / Însetat de muncă. / Am venit la mare.
(fragment muzical din filmul Eu, tu şi Ovidiu, în regia lui Geo Saizescu)
De obicei, poţi să-ţi dai seama de starea unui oraş doar văzîndu-i gara şi împrejurimile ei. E acea poartă pe care dacă o descoperi părăginită, mîncată de rugină, continuîndu-se cu un gard şui, parcă nu-ţi mai vine să intri. Am făcut acest exerciţiu de mai multe ori – să judec un oraş în funcţie de gară – şi nu m-am înşelat. Presupun că un oraş de la malul mării ar trebui să te întîmpine cu o atmosferă de vacanţă. Ei bine, zona gării din Constanţa este una dintre cele mai dezolante şi mai respingătoare dintre toate pe care le-am întîlnit în România, încremenită în timp, undeva pe la începutul anilor ’90 (aceeaşi senzaţie n-am mai avut-o decît în gara din Belgrad, însă pe acolo trecuse un război), înţesată de dughene cu suberek şi merdenele sleite, plină de gunoaie, cu toalete ecologice de nefolosit, un teritoriu al cîinilor vagabonzi prăfoşi, identici, de tipul hienă citadină, al beţivilor şi cerşetorilor. Marea îţi pare aici mai departe decît oriunde, deşi taximetrişti cu ochelari negri, în maiou şi şlapi te îmbie la un drum spre Mamaia (sau chiar pînă la Vama Veche), promiţîndu-ţi preţuri preferenţiale. Te înduioşează doar mămăiţele în capoate cu flori, care stau înghesuite una într-alta pe cele cîteva bănci din staţia de autobuz, aşteptînd tăcute un tren de la Bucureşti care nu mai vine (pentru că e oprit undeva în cîmp, între Ciulniţa şi Feteşti), ca să le ofere „turiştilor“ cazare. Pînă la urmă, optezi pentru un microbuz în care te înghesui împreună cu acei oameni bronzaţi, cu colace, care par să nu aibă altă treabă decît să se fîţîie între oraş şi staţiune. În timp ce şoferul ocoleşte gropile din Constanţa, încerci să-ţi imaginezi acea Mamaia glamour promisă de programele de ştiri, o Ibiza românească, cu „distracţie fără limite“, maşini de lux, fiţe, cluburi unde tineri desprinşi parcă din reclame sparg cîte 1000 de euro într-o noapte şi în care ştii că oricum nu-ţi vei găsi locul.
Carul cu boi şi pepenele din faţa uşii
În anii ’80, biletele la mare (cu sejururi de cîte 12 zile, bonuri de masă şi uneori o cină pescărească inclusă în preţ) se cumpărau de la ONT de prin aprilie. Existau hărţi ale staţiunilor, din care îţi puteai face o idee despre cum arată hotelul pe care l-ai ales (cît mi-am dorit un sejur la Scoica din Jupiter, cu arhitectura sa total atipică şi atît de diferită de cea a blocurilor socialiste, sau la Raluca din Venus, care avea fiecare etaj luminat de becuri de o altă culoare, sau chiar şi la Dana, cu grădina lui luxuriantă!). Una dintre staţiunile preferate de lumea bună era Neptun, urmau Venus şi Olimp, apoi Cap Aurora care era trendy, în ciuda plajei meschine şi a pietrelor din apă, datorită hotelurilor cochete, cu nume de pietre preţioase. Exista o idee preconcepută că la Mamaia se duc în general muncitorii cu familiile lor numeroase, aşa că n-am fost niciodată la Mamaia. Pînă şi numele staţiunii era cam ţopesc, îţi inspira într-adevăr o familie alcătuită din vreo trei generaţii, care ziua lîncezeşte în nesimţire pe plajă, iar seara, după cină, îşi împarte un pepene verde imens. Totuşi, am rămas cu nostalgia unui sejur la Mamaia, de care n-am avut parte, poate şi din cauza faptului că auzisem poveşti despre bunica mea şi alte femei avangardiste care, în perioada interbelică, făceau plajă în faţă la Rex, expunîndu-şi trupurile în costume de baie decupate indecent.
Excursul de mai sus are un rost, fiindcă, ajungînd în sfîrşit la Mamaia, în vara lui 2010, am descoperit aici (în partea sudică a staţiunii) un amestec perfect de socialism şi de kitsch occidental (practic cele două se dizolvă una într-alta, încît ajungi să nu mai faci diferenţa), care unui străin, de pildă, ar putea să-i pară de-a dreptul grotesc, însă pentru mulţi dintre noi este o experienţă halucinantă. Dacă treci de şocul iniţial (camera de hotel identică cu cea din copilăria ta, chiar şi reproducerea după Grigorescu, Carul cu boi e la locul său pe perete), ai parte de sentimente contradictorii, te năpădesc amintiri stranii care pleacă de la detalii, de la mirosuri, cum ar fi cel de mucegai, de cearceafuri jilave şi de ciorbă la cazan de pe holul hotelului, ţi se reactivează instincte pe care le credeai de mult dispărute (printre care, cel mai important este cel care te ajuta să te simţi bine în comunism). Te simţi la mare, în anii ’80, însă acea mare „cu de toate“ (nu doar cu Pepsi sau cu Kent vîndut pe plajă de ţigănci), pe care o visai.
Ne-am cazat la Hotel Flora. La recepţie, ne-a întîmpinat o recepţioneră tînără, însă cu atitudinea de atunci. Aceleaşi feţe obosite de lucrătoare la stat, care par să-ţi facă o favoare atunci cînd îţi răspund la întrebări, iar dacă le smulgi un zîmbet e o mică victorie, le-am întîlnit la restaurant şi la bar, unde sticlele de whisky expuse păreau de decor. În hol, în plus faţă de mobilierul pe care îl ştiam şi de scrumierele metalice cu picior, erau un bancomat, o masă de biliard şi un televizor. Seara, aici se adunau bărbaţii din hotel ca să se uite la meciurile Campionatului Mondial. Aveam senzaţia că se uită la bulgari.
M-am aşteptat absurd la o cartelă magnetică, ni s-a dat o cheie ce atîrna de acea bucată diformă de plastic alb pe care scria numărul camerei. Uşa abia dacă se ţinea în balamale. Cînd am intrat, senzaţia de déjà vu a devenit atît de puternică, încît primul meu gînd a fost să dezinfectez colacul WC-ului cu spirt, aşa cum făcea mama, pe timpuri. Mocheta, faianţa, robinetele, draperiile, paturile erau aceleaşi. Singurul element „modern“ era televizorul color Nei, din anii ’90, cu o telecomandă căreia i se terminaseră bateriile. Am dormit şi am avut nişte vise uitate şi cenuşii.
Dimineaţa, la 6, acea lumină sidefie, atît de specială, „de mare“, după care tînjeai un an întreg, inunda camera. Pe la 8, nişte copii rîdeau şi se hîrjoneau pe coridor. În faţa uşii apăruse o jumătate de pepene cu miezul roz, probabil necopt, care a rămas acolo şi în următoarele trei zile. La lift aproape că m-am ciocnit de o fetiţă grăsuţă, îmbufnată, cu un colac la mijloc. Toate acestea le mai trăisem o dată, fetiţa aceea puteam să fiu eu.
Crenvurşti şi chifle
Toată populaţia hotelului era prezentă la ora 8 şi jumătate la micul dejun, într-o sală de mese uriaşă, în care zumzetul glasurilor avea ecou. Un bufet suedez din care nu prea aveai ce alege: crenvurşti, salam, caşcaval, chifle, unt, gem. Aici am descoperit acea Mamaia a familiilor numeroase pe care o dispreţuiau intelectualii anilor ’80, cu un singur copil, ce preferau să meargă la Neptun. Familii de taximetrişti, instalatori, sudori, mici funcţionari ale căror gesturi trădau faptul că au strîns bani un an întreg pentru concediu, iar acest concediu trebuia să se petreacă nicăieri în altă parte decît la Mamaia, căci nu îndrăzneau să rişte, alegînd un all inclusive pe litoralul bulgăresc (fie vorba între noi, camera descrisă mai sus costa la începutul lui iulie 200 de lei pe noapte şi nu-ţi oferea decît o mare văzută de la fereastră, dacă îţi suceai gîtul). Îşi umpleau farfuriile cu cîte zece crenvurşti şi strecurau chifle, prin buzunare, pentru mai tîrziu. Mîncau, apoi plecau agale spre plajă. În faţa mea, la o masă lungă de zece persoane, stăteau o mamă şi fetiţa ei în jur de 12 ani. Semănau de parcă erau surori şi păreau certate, căci nu-şi vorbeau decît strictul necesar. Fetiţa fărîmiţa absent miezul unei chifle, mama îi ungea absent o altă chiflă cu unt. Privindu-le, m-a năpădit sentimentul unei triste vacanţe, ca o coadă estivală a unei existenţe la fel de triste.
Mama se plînge că pireul e din fulgi
Apa era năpădită de o mătasea broaştei marină şi de nişte purici pişcători. Nu te îmbia să intri. Totuşi, urmărite de la distanţă, familiile păreau fericite în preajma ei. Se apropia un moment important al zilei – masa de prînz. În Mamaia „muncitorească“ din Sud un mare succes îl au autoservirile, acele „împinge tava“ cu preţuri decente. Cele de la restaurante sînt mari, însă la Flora, de pildă, n-am văzut pe nimeni care să plătească. Majoritatea clienţilor era formată din nepoţi şi veri, oameni trimişi acolo de vreo „întreprindere“ ca să mănînce şi care treceau totul în nişte conturi misterioase, sportivi în cantonament. Turiştii obişnuiţi, după ce-şi terminau chiflele de la micul dejun şi mici delicii de pe plajă precum porumb copt, donuts sau clătite, se înghesuiau la „împinge tava“. Probabil că Ceauşescu ar fi invidios să vadă cum în 2010 clasa muncitoare mănîncă la comun, veselă şi lipsită de griji, aşa cum îşi propusese el să „realizeze“ cu Circurile foamei. Capitalismul de tip Mamaia e o reţetă de succes. Stau la o coadă de vreo 30 de persoane, care se prelinge pe lîngă tăvile cu mîncare. Mai întîi se comandă ciorbele, apoi felul doi şi deserturile. Cîteva femei transpirate umplu farfuriile la normă. În faţa mea e o femeie pe lîngă care se agită doi băieţi lihniţi. „Cereţi-le pîine din timp, că ieri băieţii mei au rămas fără pîine!“. Îi ascult sfatul, pe tava mea poposesc două chifle, azvîrlite de nu ştiu unde. Ajung la casă, o altă femeie îmi contorizează conţinutul tăvii. „Ardei aţi luat la ciorbiţă?“
Mîncăm la o masă cu o familie din Ardeal, după accent. Tatăl scoate la răstimpuri dintr-un buzunar o sticluţă de Alexandrion din care mai trage cîte-o duşcă. Mama se plînge că „pireul e din fulgi“. Stabilimentul se numeşte „Cleopatra“. Zeci de mese din lemn, sub o copertină roşie. Chiar în mijloc e o hidoasă statuie „antică“ şi o fîntînă arteziană. Cîţiva copii sub 7 ani chinuie unica broască ţestoasă.
Toate toaletele acestor corturi cu mîncare sînt cu plată, tarif unic: 1 leu. Într-una dintre ele exista un anunţ – „Interzis spălarea picioarelor în chiuvetă!“. Dacă stai mai mult ca să bei bere, trebuie să te înţelegi cu angajaţii de la toaletă ca să nu mai plăteşti. O mamaie de prin Moldova se uită la mine şi clipeşte des: „Sigur nu v-am mai văzut mai devreme!“. Îi explic că i-am plătit pînă acum 2 lei şi că deja mă costă dublu berea pe care o beau. Oftează: „Mergeţi!“. Apoi vine după mine fluturînd o bucată de hîrtie igienică maro, zgrunţuroasă. „Chiar dacă nu mai plătiţi, aveţi dreptul să luaţi hîrtie!“
Într-o seară, am ales o terasă suspect de goală, lîngă un club cu pereţii din sticlă, unde se zbînţuia o singură fată. Pe jos era o mochetă verde care imita un gazon. Cît timp am comandat mîncare, chelnerii au fost cu ochii pe noi, apoi, cînd trebuia să plătim, se retrăseseră la o şuetă. Am insistat, însă nu ni s-a mai adus restul. Am insistat din nou, bacşişul pe care deja şi-l însuşiseră, închipuindu-şi că li se cuvine, era de peste 20%. În cele din urmă, „şeful de sală“ s-a urnit spre masă, întrebînd „care-i problema?“. Era un ţigan în jur de 40 ani, îl şi vedeam în urmă cu 20 de ani cîntînd la un acordeon într-o cîrciumă din Mamaia. S-a scuzat şi într-un final am împărţit frăţeşte bacşişul. „Să mai poftiţi pe la noi!“ Am plecat, ghiftuiţi de mici prăjiţi în tigaie, cu senzaţia din nou „socialistă“ că am păcălit ospătarul.
După ora 1 noaptea, Mamaia (cea „muncitorească“ desigur) e moartă. Familiile s-au dus de mult la culcare, ca să fie prezente a doua zi la 8 şi jumătate la micul dejun; doar cîţiva tineri ameţiţi sînt în căutare de cluburi, în rest multe curve şi peşti care urcă şi coboară din maşini, în periplul lor prin staţiuni. Mai sînt treji doi turci shaormari care te agaţă din drum ca să te poftească la dugheana lor.
O instalaţie
După ce am înghiţit din plin acea mătase a broaştei marină, am eşuat la piscina de la hotel, pe un soi de şezlonguri ruginite care păreau că se dezmembrează sub greutatea noastră. Ne-am scufundat în apă, umplîndu-ne sinusurile cu clor. Pe deasupra piscinei trecea telegondola, această invenţie exotică a primarului Mazăre, care, pe lîngă palmierii chirciţi şi uscaţi, ar fi trebuit să atragă turiştii. Mamaia e o afacere de familie. Sau de clan. Plutind pe spate, într-o apă fără culoare, „dezinfectată“, vedeam un cadru de film oarecum căutat, un plongée cu două cabluri negre, paralele, şi o cabină micuţă care transporta turiştii dinspre nimic spre nimic. Mi-a amintit de oamenii de la Băiţa Plai, acea văgăună din munţii Apuseni de la gura unei mine de uraniu, care visau ca pe deasupra blocurilor lor mizere să treacă o telecabină spre staţiunea Vîrtop (un proiect imaginar de reabilitarea a zonei). Pentru ca două lumi total diferite să aibă măcar un punct de tangenţă.
Apropo de filme, am fost, de fapt, la Mamaia la un festival internaţional de film. Într-o seară, pe faleză, unde era montat un ecran, am auzit timp de vreo jumătate de oră nişte gemete erotice din filmul Tanti, ultimul al lui Şerban Marinescu, iar în altă seară am prins din zbor nişte replici despre faptul că am intrat în UE din filmul Poker al lui Sergiu Nicolescu. Pe un fundal cu o Mamaia care mi-a întărit credinţa că nimic nu se pierde, deşi transformările sînt inevitabile, mi s-a părut o instalaţie perfectă.
A se citi cu cîntec: