Luna februarie şi istoria LGBT

4 martie 2015   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Luna februarie nu este doar cea – neoficială – a iubirii (a se vedea Valentine’s Day şi Dragobetele), ci şi Luna istoriei LGBT. De patru ani, în februarie, Asociaţia ACCEPT organizează un festival de cultură pentru drepturile omului (care se desfăşoară şi în alte opt ţări europene). Festivalul a cuprins peste 20 de evenimente şi „este o invitaţie la cunoaştere, autocunoaştere, descoperire şi sărbătorire a diversităţii culturii şi persoanelor LGBT“, spune

, coordonatoarea festivalului. Alcătuită din discuţii, proiecţii de film, vizionări de piese de teatru, jocuri, quiz-uri şi ateliere, Luna istoriei LGBT îşi propune să combată discriminarea pe criteriul orientării sexuale şi identităţii de gen. 

C e înseamnă de fapt toate astea? Membrii comunităţii LGBT își doresc, practic, să fie vizibili, să fie acceptaţi că există şi că sînt diferiţi de către ceilalţi membri ai societății, care să nu îi mai privească ostil – după cum o arată cercetările: studiul „Percepţii şi atitudini ale populaţiei României faţă de fenomenul de discriminare în 2013“, publicat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), relevă că peste 80% dintre conaţionalii noştri nu îşi doresc o persoană LGBT într-o poziţie publică de conducere, cum ar fi cea de parlamentar sau primar. Mai mult, 60% dintre ei nu ar accepta să fie rudă cu o persoană LGBT şi 51% nu şi-ar dori să lucreze alături de o asemenea persoană. 

Subiectele abordate la această ediţie a festivalului au fost „autoreprezentare, solidaritate, comunitate şi vizibilitate. Prin acestea ne dorim să creăm un spaţiu de dialog, să aducem oamenii împreună şi să găsim noi căi ca glasurile comunităţii noastre să fie auzite, văzute şi reprezentate“, a declarat

, coordonatoarea voluntarilor ACCEPT. 

Daniela Prisăcariu, coordonatoarea festivalului, consideră că ediţia de anul acesta a implicat vădit mai mulţi oameni: „Dacă la început eram două-trei persoane care încercau să îşi dea seama cum pot să facă o lună întreagă de evenimente, acum am crescut, şi mai bine de zece voluntari s-au alăturat echipei şi au făcut ca festivalul să fie din ce în ce mai reprezentativ şi mai descentralizat.“ 

Poveşti de coming out 

Cristina Iacob povesteşte despre cîteva dintre evenimentele festivalului: „Am avut o primă întîlnire a grupului de sprijin LGBT: acesta îşi propune să adune oameni din comunitate şi să discute o dată sau de două ori pe lună despre teme care-i preocupă. Prima temă a fost coming out-ul.“

-ul e una din problemele principale cu care se confruntă o persoană cu altă orientare sexuală decît majoritatea: cum împărtăşeşte acest lucru celor apropiaţi, în special părinţilor. Majorităţii celor pe care i-am cunoscut la o asemenea întîlnire nu le-a fost deloc uşor să-şi divulge orientarea. Unii au amînat dezvăluirea ani de zile: „Lucram deja de doi ani la Asociaţia ACCEPT cînd mi-am făcut

-ul faţă de mama mea. E ciudat, dacă mă gîndesc acum, că nu ştia acest lucru, deşi apărusem la TV vorbind despre Gay Pride şi despre subiecte ce ţin de comunitatea LGBT. 

Însă frica de a fi respins nu ţine cont nici de vîrstă, nici de punctul în care eşti tu cu acceptarea de sine. Deşi eram foarte OK cu identitatea mea, nu le-am spus părinţilor că sînt

pentru că îmi era teamă că vor reacţiona negativ, că îi voi dezamăgi. Însă, cu timpul, a devenit din ce în ce mai greu să le omit acest aspect atît de important din viaţa mea, mai ales că probabil 80% din ea se învîrtea în jurul lui: pe lîngă identitatea mea, mai era şi relaţia cu partenera şi job-ul de la ACCEPT.

Pînă cînd, după o vacanţă de Crăciun petrecută cu familia acasă, mama m-a condus la gară şi mi-am făcut curaj (după alte două încercări eşuate) să deschid subiectul. Se pare că mama deja ştia, sau cel puţin bănuia, însă nu a vrut să fie intruzivă sau poate că încă mai spera că nu e adevărat. S-a mulţumit să afle că sînt fericită, deşi în ţara asta nu e cel mai uşor lucru să fii LGBT. 

Între timp, după o perioadă în care nu am vorbit despre asta, mama a început să mă întrebe lucruri, să se informeze şi să fie dornică să afle mai multe despre mine şi viaţa mea. Aşa cum ar trebui, de altfel, să facă orice părinte interesat de binele copilului său. Acum mă simt confortabil să vorbesc cu mama despre mine, despre ceea ce fac şi despre relaţia mea. Mă bucur că ştie cine sînt, aşa cum sînt eu cu adevărat.“ (Daniela Prisăcariu) 

Starea în care sîntem în momentul respectiv transmite atît de multe! Eu i-am zis mamei că nu sînt heterosexuală cînd eram în recuperare după prima decepţie în dragoste, pe la 20 ani. Doi ani mai tîrziu m-a certat, mi-a spus că mult timp a asociat momentul

-ului meu cu suferinţa mea. Iar acesta a fost primul ei gînd în toată perioada de negare. 

I-am dat cel mai bun argument pentru cîteva luni de zile ca să nege realitatea mea, realitatea care m-a făcut să simt fluturaşi pentru prima oară, realitatea care mi-a schimbat viaţa în bine, realitatea de a

pentru prima oară. 

Momentul cel mai marcant a fost cînd mama s-a îndrăgostit. Îmi povestea despre cărţile care acum au sens şi nu mai sînt doar înşiruiri de cuvinte siropoase. M-am lăsat pe spate, i-am zîmbit frumos şi i-am zis că am simţit asta doar cu persoane de acelaşi sex (pentru a mia oară). A ridicat privirea către mine, mi-a zîmbit, şi am simţit pentru prima dată că a înţeles că nu e o alegere şi că nu e despre ea sau despre teribilism. A înţeles că asta sînt eu şi aşa sînt fericită!“ (Ileana, 25 ani, Bucureşti) 

La întîlnirea cu familiile persoanelor LGBT –

–, cei prezenţi, în general voluntari ACCEPT tineri, au povestit despre relaţiile cu părinţii lor: acestea oscilau de la omitere (mulţi nu le-au spus niciodată...), la lipsă de acceptare din partea acestora şi la acceptare, dar lipsă de expunere publică (membrii familiilor lor nu au vrut să fie prezenţi la respectiva întîlnire). 

Filme, spectacole, socializări 

Cristina Iacob continuă povestea lunii LGBT: „Au fost o mulţime de filme în program: unul din 1970 (

, SUA, 1970, Michael Sarne) – o satiră cu un personaj

– unul dintre primele filme pe subiectul ăsta. Au mai fost o serie de documentare:

(Slovenia, 2013, Masa Zia Lenárdic & Anja Wutej) – despre un festival de film

din Europa – o echipă de regizori s-au plimbat pe la diverse festivaluri şi i-au întrebat pe organizatori care au fost piedicile, dar şi de ce au fost importante; apoi documentare cu focus pe Rusia –

(Rusia, 2014, Pavel Loparev & Askold Kurov) – despre legea împotriva propagandei orientărilor sexuale netradiţionale şi un proiect care s-a născut în urma acestei legi – în care persoanele LGBT erau văzute ca nişte oameni bolnavi: în 2013, o fată a dezvoltat un fel de forum în care tinerii care fuseseră victime ale

îşi scriau unii celorlalţi sub anonimat. Numele filmului vine de la eroarea de pe Internet – „Error 404, page not found“. 

A mai fost o piesă de teatru –

, în regia Amaliei Olaru şi scenografia Herminei Stănciulescu. Am avut primul

un party de Valentine’s Day, un atelier de improvizaţie, un spectacol de improFUN – cu o trupă de actori amatori, care a implicat şi publicul.“

Cine sînt cei care participă la aceste evenimente? „Vin oameni şi din afara comunităţii. Există şi grupuri care participă la toate evenimentele, şi pe care-i cunoaştem. Dar sînt şi alţii, mai puţin cunoscuţi. Au început să se mai mişte lucrurile, să participe din ce în ce mai mulţi oameni. Tineri, în general.“ (Cristina Iacob)

, voluntar ACCEPT şi una dintre organizatoare, consideră că „anul acesta lucrurile sînt mult mai aşezate. Se ştie ce se doreşte să devină Luna istoriei LGBT: un festival al voluntarilor, organizat de oameni care vor să facă evenimente. Anii trecuţi nu erau atîţia voluntari înscrişi în asociaţie, a existat şi un magnetism între oameni, s-au chemat unii pe alţii, s-au ademenit să vină şi să participe la evenimente. Sînt de aproximativ opt ani în Bucureşti şi constat că e o mare diferenţă. Înainte se mergea în localuri de subsol, despre care nu ai afla în mod normal. Acum nu mai e aşa. Avem acces în localuri... normale, chiar cunoscute. 

Ne lovim de scepticism, însă, după un prim eveniment, oamenii de acolo se relaxează. Pentru că venim în număr destul de mare, depăşind numărul celor care participă de obicei la evenimente, şi atunci şi patronii localurilor realizează că pot face profit. De exemplu, cei de la Epic ne-au zis să mai venim, pentru că sîntem un grup foarte unit şi le place cum ne distrăm.“ 

Încet-încet, şi evenimentele persoanelor LGBT sînt mai uşor acceptate de către cei din jur.

asistent de proiect la ACCEPT, însărcinată cu PR-ul şi comunicarea, crede că: „La Luna LGBT vin tot mai multe persoane an de an. Subiectul intră în normal în mass-media şi în alte medii de promovare. Subiectele LGBT sînt privite ca normale de către televiziunile de ştiri.“ 

Foto: L. Baltă

Mai multe