Lumea statului şi lumea satului

Despre zona rurală ştiam cam cît un cetăţean obişnuit, captiv al presei orăşenizate de la noi. Ştiam de casele în general dărăpănate din localităţile de pe marginea drumurilor naţionale, pe care le vezi din goana maşinii, între oraşul din care ai plecat şi cel în care urmează să ajungi. Ştiam de la televizor despre accidentele, violurile şi inundaţiile de la ţară. Şi ştiam de statisticile pitoreşti despre satele care nu au curent nici în secolul XXI sau despre gospodăriile care încă au WC-ul în curte. 

Pînă recent, cînd am stat la ţară ceva mai mult timp. Frumos, toamnă, culori, recoltă nouă. Şi destăinuirile surprinzătoare ale interlocutorului meu, pe cînd ne plimbam pe malul rîului din sat.

Mai întîi, faptul că singurul angajator din zonă este statul. Poştaşul, asistentul medical, învăţătoarea, cei cîţiva slujbaşi de la Primărie şi cam atît. În rest, nimeni nu îşi face vreo firmă sau fermă care să facă angajări. Chioşcurile din sat sînt mici afaceri de familie, în sensul că sînt gîndite în aşa fel încît familia să nu simtă dacă dau faliment. Iar cu oamenii la cules, ţăranul se învoieşte verbal şi deseori îi plăteşte în natură. 

Ţăranul nu bagă mîna în buzunar ca să angajeze sau să investească. Atunci poate că vinde? Că doar are livadă, animale, pădure. Nici aşa. Ce produce consumă în casă. Sau face troc. Sau mai dă pe la rude, la schimb cu ceva mărfuri de supermarket. Şi, cu această ocazie, adio la orice impozit pe venit şi la orice complicaţie cu Fiscul. 

Şi totuşi au ceva mărunţiş, că îi văd că au ţigări! Da, îmi răspunde. Jumătate dintre ei sînt pe ajutoare sociale, iar restul pe ajutoare de handicap. Şi mai sînt şi alocaţiile pentru copii. Dar chiar aşa mulţi oameni bolnavi sînt pe-aici? Ei na, nu toţi, mulţi şi-au aranjat handicapul, unul din acela permanent, şpaga amortizîndu-se în aproximativ doi ani. 

Nu trebuie să fii Moise Guran ca, după ce afli toate acestea, să îţi dai seama că la ţară banul curge într-o singură direcţie. De la stat la ţăran. Taxe şi impozite? Cît mai rare, cît mai puţine. Ce face „cash in“ ţăranul, acolo rămîne, ca într-o gaură neagră. Nu mai iese în veci. Mult, puţin, oricît e binevenit pentru că e în plus; baza pentru existenţa de zi cu zi oricum e asigurată în curte, în rest totul e başca. Dacă se îmbolnăvesc, merg pe asigurările sociale acordate automat de stat. Şcoala e bună şi ea, cît e gratuită, iar dacă începe să coste se mai gîndesc. Băncile? Nici să nu audă de ele (şi nici ele de ţărani, ca să fim corecţi şi echidistanţi), sînt nişte jecmănitoare care iau dobîndă. 

Asta nu înseamnă că ţăranul e leneş. Sau, mai exact, că sistemul de detectare şi folosire a beneficiilor de stat îl predispune la lenevire. Ţăranul nu are de ce să mimeze munca, precum unii bugetari, pentru el munca nu e legată de stat şi nici nu trebuie făcută vreodată pentru stat. Fiecare munceşte după puterile sale, dar cu o singură condiţie: ce produce să nu iasă din curte. Dacă munceşte în străinătate şi are bani, nu îşi deschide o afacere, ci îşi construieşte o casă, în bătătura lui.

Dacă aş fi guvernant, aş fi probabil îngrijorat de o asemenea atitudine. Orăşeanul e domesticit, e înregimentat, ia salariul, îşi plăteşte taxele, dările şi ratele, face ca banul să circule, dar ce faci cu ţăranul rebel? Cum integrezi economic această zonă îndărătnică şi imensă care e lumea satului? Dar pe de altă parte, conştient totuşi fiind de pericolul căderii într-un poporanism ieftin, sînt tentat să merg şi pe mîna ţăranului. Poate că ştie el ceva despre stat care mie îmi scapă. În definitiv, am uitat să spun, discuţia de la malul rîului pe care am povestit-o aici a avut loc într-un sat pe care nici comunismul nu l-a naţionalizat, nici revoluţia nu l-a privatizat. Adică un loc în care, mi s-a povestit, comuniştii s-au oprit cu cooperativizarea pentru că „ieşise lumea cu furcile la ei“. Poate că sistemul dezvoltat la sat nu e pentru un stat anume, comunist sau capitalist, ci pentru statul în principiu. Şi poate că e bun un aşa sistem la casa omului, mai ales la vremuri grele precum cele comuniste, sau la vremurile la fel de grele de azi, cînd statul pare complet preluat de o clasă coruptă de

. 

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi

Foto: L. Muntean