Lumea muncheneză privită prin sticlă
O istorie veche
Am aterizat la München în plin decembrie, la debutul unei ninsori de pomină. Pe parcursul zborului am realizat că ajunsesem, în timp, să am o istorie deja îndelungată legată de acest oraş, care devenise o constantă în viaţa mea – prin faptul că destinul îmi hărăzise evenimente ce mă legau într-un fel sau altul de el. Cu 13 ani în urmă, debutam în viaţa profesională în cadrul unei societăţi germane de renume cu sediul în München. În 2003 vizitam pentru prima dată oraşul de notorietate mondială, printre altele pentru celebrul Oktoberfest şi pentru berea nefiltrată bavareză. Dar şi pentru evenimente istorice, precum discursurile electorale inflamatorii ale lui Hitler, marşurile trupelor naziste prin faţa Feldherrnhalle sau atentatul de la Jocurile Olimpice din anul 1972; ori pentru una din cele mai vechi colecţii de artă reunite în Vechea Pinacotecă, pentru celebrul afluent al Dunării, rîul Isar, cu care oraşul München se identifică. A fost însă o vizită pe fugă, deoarece tranzitam oraşul către o altă destinaţie. Am revenit la München în iarna anului 2008, dar – aproape ca un făcut obstinat– din lipsă de timp, nu mi-a fost dat nici atunci să văd oraşul în tihnă. Vizita mea la München din decembrie 2012 a fost pe cît de neplănuită, pe atît de neaşteptată. Căci evenimentele care s-au succedat, premergătoare reîntîlnirii mele de dată recentă cu acest oraş, ţin de un domeniu care transcende logica firească a concretizării planurilor unui turist convenţional.
Cum spuneam, la sosirea mea în München troienea neobişnuit de tare, chiar şi pentru standardele münchenezilor. De vreme ce nu mă cuprinsese încă, în mod justificat, acea stare tipică pe care o resimţim cu toţii în ajunul sărbătorilor, şi nici nu venisem la München cu exaltarea ce stăpîneşte turistul obişnuit, deoarece unicul scop al vizitei mele era unul de ordin medical, m-am rezumat la a contempla „microcosmosul“. Şi nu – aşa cum ar fi fost de aşteptat – „macrocosmosul“ pe care oraşul meu gazdă l-ar fi putut întruchipa, îndeletnicire pe care o promite orice călătorie într-un oraş european frumos. Din spatele ferestrei camerei în care fusesem cazată – mai bine spus consemnată –, m-am dedat unicei activităţi neştirbite ce-mi mai rămăsese pentru a rămîne în contact cu lumea exterioară, şi anume aceea de a o observa cu ochi curioşi şi nerăbdători, chiar dacă la o scară extrem de redusă.
München, oraşul „nevăzut“
Fereastra ce mă despărţea de această lume dădea atît spre un complex comercial cu magazine tipice unui cartier mărginaş al oraşului, suficient de îndepărtat de miezul pregătirilor de sărbătoare, cît şi spre un bulevard principal, cu trafic constant şi destul de intens. Imaginea care se oferea privirilor mele agile se contura ca fiind una familiară: magazine cu care bucureşteanul de rînd a avut timp să se familiarizeze, precum Lidl, DM sau celebrul Aldi (la care tot acest bucureştean, devenit versat în ale cumpărăturilor de import de provenienţă germană, probabil că tînjeşte în secret), acompaniate de altele care n-au reuşit să străpungă încă piaţa românească; un bloc de opt etaje proaspăt reabilitat (la parterul căruia schelele trebuincioase lucrărilor de reabilitare erau ordonat aranjate, în aşteptarea momentului iminent în care acestea urmau să fie ridicate) şi containerele muncitorilor, impecabil de curate, acoperite de neaua care se aşternuse peste noapte; vînzoleala maşinilor de pe stradă; oameni care, începînd cu ora 7 dimineaţa, se porneau înfofoliţi şi zgribuliţi spre locurile lor de muncă. Şi, totuşi, acestei imagini i se suprapunea o alta, cu care eram mai puţin familiarizată: ninsoarea abundentă părea că reuşise să-i determine parţial pe münchenezi să renunţe la a mai circula cu maşina, şi să-şi aleagă drept mijloc de transport bicicleta cea de toate zilele – atît de dragă nemţilor în general, de care aceştia fac uz în masă, mai ales în celelalte anotimpuri mai prietenoase şi indulgente. Tineri mai sportivi, dar şi femei şi oameni vîrstnici nu pregetau să se aventureze în deplasări cu bicicleta, pe-alocuri chiar riscante. Meticuloşi, atenţi la intemperiile vremii, aceştia îşi urmau drumul pe o pistă de bicicletă imaginară, de la care nimeni şi nimic nu-i abătea, acoperită acum de albul imaculat al zăpezii şi din loc în loc de griul derdeluşurilor care se formaseră, spre încîntarea copiilor.
Cum s-a crăpat de zi, curiozitatea mea a crescut considerabil, pentru că am vrut să văd cum au reacţionat autorităţile locale la dezlănţuirea iernii şi ce măsuri au luat acestea în întîmpinarea greutăţilor pe care natura le-a pus de-a curmezişul münchenezilor, în rutina lor zilnică. Am fost plăcut impresionată să constat că bulevardul era complet deszăpezit, că circulaţia se desfăşura în limitele unui normal rezonabil, ţinînd cont de condiţiile meteo, şi că acolo, pe unicul bulevard la care ochii mei aveau acces direct, era un furnicar de maşinuţe de dezăpezire, nişte miniaturi-surori ale utilajelor scumpe la vedere pe străzile Bucureştiului, în plină zi. În şir indian, simpaticele utilaje mici îşi vedeau nestingherite de treabă, fără să-i incomodeze pe temerarii care se suiseră totuşi la volanul maşinii pentru a-şi vedea mai departe de viaţă, fără frustrări şi stări de nervozitate (care de cele mai multe ori duc aproape negreşit la o nevroză colectivă în trafic). Nu a durat mult pînă să apară, în acest tablou iernatic pe care eu îl contemplam deja de ceva vreme, un jeep – imagine de pe străzile bucureştene atît de recurentă pentru ochii mei –, însă al cărui unic scop, de data aceasta, era unul utilitar, şi nu unul monden, aşa cum ştiam eu din experienţa mea de citadin al societăţii româneşti. Jeep-ul avea ataşat în faţă un utilaj de deszăpezire similar celor clasice şi, odată ajuns la locul faptei, s-a pus imediat pe treabă, căci misiunea importantă pe care trebuia să o ducă la îndeplinire era să deschidă calea către universul promiţător al complexului comercial, mai ales într-o perioadă în care febrilitatea cumpărăturilor de sărbători atinsese punctul maxim. Astfel, provocarea pentru acest jeep consta în a-şi îndeplini misiunea pînă la deschiderea magazinelor, lucru care s-a înfăptuit ireproşabil.
În ciuda faptului că ninsoarea domoală, dar perseverentă, a continuat, făcîndu-şi mendrele fără să ţină cont de preferinţele şi capriciile münchenezilor, viaţa – privită de sus, de la geam – şi-a continuat cursul firesc: bebeluşii erau în continuare plimbaţi prin nămeţi, ba de mămici, ba de tătici, lumea îşi vedea de cumpărături cu entuziasmul de rigoare, doamne cochete îşi făceau plimbarea zilnică pe jos sau cumpărăturile, uneori sprijinindu-se de un cadru, unele dintre ele fumînd meticulos şi arborînd un aer de detaşare implacabil. Copiii se-ndreptau spre şi se întorceau de la şcoală neînsoţiţi, într-o stare de laissez-faire, iar muncitorii îşi vedeau conştiincios mai departe de lucru, mînaţi parcă doar de înţelesul expresiei proverbiale germane care în timp a devenit unul din clişeele de bază încetăţenite pentru descrierea culturii lor: Ordnung muss sein. („Trebuie să fie ordine“).
Pledoarie pentru normalitate
Cugetările mele – rezultante directe ale urmăririi spectacolului cotidian ce se derula în faţa ochilor – nu sînt o pledoarie pentru critică, ci pentru nevoia de normalitate. Prin fereastra camerei unde mi-am petrecut „sejurul“ la München, oraşul meu gazdă, am întrezărit o lume normală, care pare să funcţioneze pe principiul imperturbabilităţii vieţii. Ori de cîte ori am urmărit o secvenţă din acest film care se derula în faţa ochilor mei, nu m-am putut abţine să nu reflectez la cît de perturbaţi ar fi fost aceiaşi ochi într-un context similar din spaţiul bucureştean. Aşa cum am venit la München pentru soluţii şi reţete existenţiale, tot aşa, ca o consecinţă a interacţiunii cu această frîntură de viaţă müncheneză, am încercat să desluşesc ulterior care ar putea fi reţeta pentru a putea căpăta un sentiment de normalitate – de ce nu? – în oraşul meu natal. Să se reducă oare totul la capacitatea/incapacitatea oamenilor de a trăi cu conştiinţa faptului că, pentru a atinge un sentiment de normalitate, este obligatoriu să resimţi acut nevoia de imperturbabilitate a firescului neabătut al vieţii, în cele mai mărunte componente ale sale?! Mă încrîncenez să cred că mai este încă posibil ca întrebările mele retorice să se transforme în interogaţii simple, care-şi pot găsi negreşit răspunsurile; şi că normalitatea se poate aşterne lin, aşa cum o fac fulgii de nea, şi în conştiinţa bucureştenilor.
Am părăsit München-ul fără să descopăr locuri noi şi fără să cutreier cotloanele pe care le promite orice oraş spre satisfacţia turistului. În calitate de turist, obişnuiesc să bat la picior oraşul vizitat, fără ghiduri turistice şi hărţi. În mod paradoxal, tocmai pe acest oraş, la care cumva tot revin, nu mi-e dat să-l experimentez în felul meu clasic. În compensaţie, mi-a fost însă dat să descopăr alte laturi pe care acesta le poate avea. Dar cel mai important, mi-a fost dat să interacţionez cu oraşul – chiar dacă într-un mod extrem de static şi limitat – prin reprezentanţii populaţiei sale, prin nişte oameni extraordinari care-i fac cinste. München-ul a căpătat, astfel, pentru mine, o dimensiune extrem de umană. Nici un ghid turistic nu ne învaţă despre oamenii locurilor pe care urmează să le vizităm. Putem, cel mult, să-i descoperim, şi odată cu ei, şi spiritul unui oraş.
Ioana Andreescu este traducătoare şi profesoară de limba germană.