Loseri

O confuzie teribilă trebuie să fie, în aceste vremuri, în mintea adolescenţilor români! Lipsiţi de reperele unor discuţii serioase despre istoria recentă a României, abandonaţi în faţa televizorului din care curg valuri de vorbe şi imagini amestecate despre Epoca de aur, securişti, apartamente de stat şi locuri de muncă pentru toată lumea, rămîn, probabil, zăpăciţi, privind năuciţi la spectacolul României cotidiene. O ţară în care Felix, Dominic, Mircea şi alţi turnători la Securitate au ajuns ba oameni politici, ba mari oameni de afaceri sau, pur şi simplu, vedete ale mass-mediei. Mă întreb cu teamă, cum spuneam, cum văd ei, cărora decembrie 1989 nu le spune mai mult decît oricare altă dată calendaristică din cărţile de istorie, România de azi? Negreşit, cei mai mulţi trebuie să aibă sentimentul că trăiesc într-o ţară anapoda. Născuţi în zodia pragmatismului şi a lipsei oricărei inhibiţii, privesc, probabil cu nedumerire şi milă, la zbaterile noastre nevolnice. Cum să-i explici unui adolescent de paisprezece-şaisprezece ani de ce n-am reuşit în atîta amar de ani s-o rupem cu trecutul securisto-comunist? Cum să-i spui, în ton credibil, că România politică a anului 2006 nu poate trăi fără fostul activist de partid Ion Iliescu? Ce argumente plauzibile pot fi invocate pentru faptul că şi acum, ca dintotdeauna parcă, ne tîrîm precum rîmele, încercînd să terminăm odată privatizarea fostelor întreprinderi de stat? Cum să te scuzi în faţa unui adolescent din România pentru faptul că n-am reuşit, în şaisprezece ani, să construim autostrăzi şi drumuri sau măcar să astupăm o parte din gropile existente? Nu există explicaţii. Există sute, mii şi milioane de întîmplări care pot fi evocate şi invocate, există încercări de a găsi o justificare, de la greaua moştenire comunistă pînă la atît de des pomenita mentalitate, dar o explicaţie nu există. De fapt, probabil că argumentele aruncate la înaintare într-un astfel de moment ar fi suficiente pentru noi, cei care am trăit şi înainte, şi după 1989. Şi sînt convins că, aşa cum de altfel am tot făcut în aceşti ani, în cele din urmă am găsi pentru noi o explicaţie. Dar, pentru cei care compară astăzi, via Internet, România cu ţările mai mult sau mai puţin dezvoltate ale lumii, o explicaţie nu există. Sînt numai semne de întrebare şi o teribilă neîncredere. Pentru că, e clar, adolescenţii României de azi nu pot avea încredere în noi. I-am dezamăgit, într-o măsură mai mică sau mai mare, noi, părinţii sau bunicii noştri. Cu mici excepţii, dacă avem curajul să punem o oglindă peste România anilor din urmă, vom vedea imaginea dureros de strîmbă a unei ţări în care s-a vorbit mult şi s-a făcut mai nimic. Iar acum, la momentul diferitelor scadenţe, dăm din colţ în colţ, căutînd scuze şi explicaţii. Avem un mare noroc însă: adolescenţii de azi nu ne cer socoteală. Ne privesc absenţi, ne înjură scurt, ori de cîte ori ne trezim să schimbăm modificările modificărilor în sistemul de învăţămînt, sau, pur şi simplu, refuză să ne mai bage în seamă. Ne ignoră. Pleacă sau, dacă rămîn, ne evită. Pentru ei sîntem loseri şi, chiar dacă azi ni se pare că e o etichetă prea dură, ce ne facem dacă va veni peste noi un mîine, în care vom fi obligaţi să le dăm dreptate?