Lindina, satul cu opt case
Lindina vine de la o săsoaică pe care au umplut-o lindinile şi care locuia lîngă şosea, cu ani în urmă. Veniţi de pe drumuri spre casă, bărbaţii se îmbiau, frecîndu-şi palmele: "oprim la lindinoasa şi mai bem!", că femeia avea rachiu tare şi sfichiuitor. Legenda satului, care ocupă porţiunea infimă ce delimitează judeţul Iaşi de judeţul Botoşani, nu o ştiu mulţi oameni, doar cei care îl locuiesc. Adică opt case cu douăsprezece familii în ele. Cît am fost în Lindina, am văzut un pîrîu, cîteva case, un iaz, cîmp nesfîrşit, copilaşi jucîndu-se sub cerul liber, sărăcie lucie. Nu am văzut însă şcoală, biserică, dispensar, urmă de magazin alimentar, curent electric. Toate care lipsesc, nepăzite de vreun cîine. Ca într-un pustiu... Satul 1 Pe Hîrtop, la uliţa cu o casă Satul ăsta are două uliţe. Prima, o casă ascunsă într-o văioagă, cealaltă are şapte case şi se întinde lîngă o şosea şerpuitoare care duce la Botoşani, care le şi desparte. Casei ascunse i se spune "pe Hîrtop" şi aici locuieşte Nechifor Gherghina şi Hutupaşu Gheorghe. Bătrînii sînt căsătoriţi, dar bătrîna a refuzat să-şi schimbe numele după cel al soţului. Într-o vreme au avut gospodărie frumoasă, cu sute de păsări care se ouau zi de zi, aveau bivoliţă care le dădea lapte dimineaţa şi cai mari, de înjugat la căruţă. Acum le-a mai rămas doar un cal, găinile mor pe capete, parcă le-ar otrăvi Dumnezeu şi, de cînd nu mai este CAP, trăiesc cu fata lor măritată, soţul ei şi cei trei copii, din alocaţii. Tanti Gherghina plînge după găinile ei moarte şi dă ocol, ţinîndu-se de şale, la un ţarc cu doi puişori galbeni, ameţiţi de soarele amiezii. Atît le-a mai rămas din 150. "Am tăiat din ele şi le-am dus la Tîrgu Frumos, la una din fetele mele, că acolo are frigider. Restul care o cherit, gîrla o ştiut de ele, le-am dat drumul pe apă, la vale." "E nul cătunul ăsta!" Bani de cumpărături mai face ginerele lor. Merge la primărie în Frumuşica trei zile pe săptămînă, mai face curat, mai sapă grădina. Şi se întoarce la casa dintre ciulini, la femeie şi la cei trei copii cu 150.000 pe lună. Iarna fac foc cu cioclejii strînşi din vară, că bani de lemne, ioc. Cînd au o problemă, merg în audienţă la primarul din comuna Frumuşica, de care cică ar ţine cătunul. Au fost la primar şi l-au rugat să le pună curent că stau şi acum la candelă. Sau să le pună un mijloc de transport pentru copii care fac 4 kilometri pînă la şcoala din Frumuşica. Şi 4 kilometri înapoi, iarna şi vara. Şi primarul le-a spus: "E nul cătunul ăsta, n-am ce vă face". Se prăvale calul În jos de casă e iazul, Boia îi zice. Se scaldă copiii vara, se strîng şi de la casele de peste şosea. Nu au nevoie să iasă din curte că nu-i îngrădeşte vreun gard. Alde Hutupaşu ies din casă şi ţuşti în iaz. Sus e cerul albastru, jos e iarba verde. Şi apa răcoroasă, curată, ca ochii de copil trăit în cîmp, fără vecinătate. De hoţi i-a ferit Dumnezeu şi nu prea. Bătrînul povesteşte cum i-au furat hoţii calul din bătătură: "Nu ştiu cîţi or fi fost, dar unii au luat calul şi alţii căruţa. Altfel nu mă pricep. Şi l-au urcat înhămat pe deal, colo sus, l-o speriat şi i-o dat drumul să se prăvale peste bordei." Altădată, le-au luat bivoliţa din pripon. "Au lăsat în groapa ţăruşului 100 de lei, cum era pe atunci. Că se spune că, dacă pui bani de unde ai furat, nu te ajung blestemele." Hoţii ar fi săteni de peste dealurile dimprejur "că nu-şi bat alţii capul cu pustietatea noastră". Fuga prin mărăcini Costel, bărbatul fetei lor, era să o păţească odată. Se întorcea cu pîine de la Frumuşica şi s-a urcat într-o maşină la ocazie. Erau doi bărbaţi cu ochelari fumurii în spate şi la un moment dat au oprit maşina. "Au pus odată frînă şi mi-au spus să mă dau jos. Au coborît şi ei şi l-am văzut pe unul cum scotea un cuţit de sub haină. M-am răsucit şi am luat-o la fugă peste dealuri, nici eu nu ştiu de unde am avut putere. Acasă am ajuns în crucea nopţii, plin de sînge, de cum am alergat prin mărăcini. Muierea a început să bocească cînd m-a văzut." De asta ar vrea maşină de şcoală pentru copiii lui. Fata e într-a VIII-a şi băiatul într-aIII-a. Cînd e iarnă şi viscol, mai iau ocazie. Satul 2 "Pămîntul nostru îi cît ţine pătratul ăsta" Poveştile oamenilor din satul care din autocar nici nu se vede, sînt asemănătoare. Majoritatea familiilor au de la 5 copii în sus şi ajutoare sociale de la 500.000 în jos. Sărăcia îi adună pe toţi ca mantaua unui magician care nu are de gînd să scoată de sub pălărie mai mult de cîteva răsaduri de ceapă şi niscaiva plante de cîmp, rostopască, coada şoricelului, cimbrişor. Cristina le caută prin iarbă să-i ducă mamei acasă pentru ceai. Tatăl o aşteaptă de la şcoală pe prispă împăturind o ţigară între degete şi bucuria de oaspeţi o ţine în buzunar la camaşa albă, curată, a sărăciei. "N-am unde să mă angajez aici, vedeţi şi dumneavoastră. Am muncit doi ani la Moldova Nouă da' apoi am venit acasă, ca pe vremea lui Ceauşescu mai era rost de crescut un porc, o vacă; aveai pămînt la CAP şi porumb de să-l întorci cu furca. Acu', pămîntul nostru îi cît ţine pătratul ăsta." În faţa casei, cîteva rînduri de ceapă verde. În casa care le-a rămas de la părinţi e răcoare şi bine. Au mai lipit-o pe ici şi colo, dar tot un bordei cu două camere la şapte suflete rămîne. În cea de-a treia cameră nu se doarme pentru că e camera de oaspeţi. Baba Cristina mă conduce la bătrîna de peste pîrîul Halm, care taie Lindina. Un firicel de apă timid care delimitează opt case între ele: cei de peste Halm. Bătrîna are 60 de ani şi cea mai frumoasă privelişte din sat. Cocoţată pe oleacă de dîmb, din casa ei vezi casele răsfirate de peste rîu şi, departe, şoseaua care duce spre civilizaţie. E singură, că băiatul care a rămas să locuiască aici cu ea, e plecat la tîrg, la Frumuşica. Bătrîna învîrte într-o cădiţă ruginoasă rufe, bolnăvicios, încetinitor, de parcă face asta neîntrerupt, de cînd s-a născut. Acum la stînga, acum la dreapta... apa şiroieşte... "A pus băiatul nişte răsaduri de roşii în faţa casei, eu azi am dat mîncare la vacă... ce să spun, am făcut zile la colectiv la CAP, am 400.000 pe lună..., iar stînga, iar dreapta... hîrşti rugina de unghii, eu am venit aici după bărbat, în satul ăsta, încet... cu răbdare... nu mai sînt rufe în apă... am nepoţi prin lume, da' nu vin aici, hîrşti iar unghiile." Rămîne în urmă bătrîna să învîrtă în cădiţă în casa ei fără gard, fără nepoţi, fără lumină. O fi învîrtind şi acum în satul cu opt case, care nu se vede din autocar. Roxana Lupu este reporter la Opinia studenţească din Iaşi