La Praid: antropologie pe fundul unei mări evaporate

8 august 2012   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Infecție virală/bacteriană a căilor respiratorii, bronșită, faringită, laringită, traheo-bronșită, otită, amigdalită, rino-faringită, pneumonie interstițială – 186 de rețete strînsesem în cinci ani și jumătate pentru doi copii născuți și crescuți în București. O bună parte din acești ani mi i-am petrecut fragmentați în ore de administrat tratamente, scăzut febre, cozi la doctori, analize, perfuzii pe paturi de spital cînd cu una, cînd cu cealaltă și de vreo cîteva ori cu amîndouă fiicele în spital.

Am mers la Praid la sugestia nașilor noștri – pentru ei era al patrulea an cînd făceau climatoterapie în salină cu copiii și erau mulțumiți – treceau peste răceli fără antibiotice.

Cu chiu, cu vai ne-am instalat la Pensiunea Sohaj, descărcînd jumătatea din casă pe care o luaserăm cu noi pentru cele 14 zile de la Praid. I-am cunoscut, politicos, și pe ocupanții celorlalte 14 camere, spre seară, cînd ne înghesuiam în bucătăria generoasă, de altfel, a pensiunii.

Domnul Nagy Imre a construit pensiunea în 2007. Așezată pe malul drept al Tîrnavei Mari, pe o uliță lăturalnică, cu o curte cu gazon îngrijit, loc de joacă pentru copii, miniteren de fotbal, terasă pentru grătar, pensiunea avea în acea seară 21 de oaspeți: copii plus părinții lor – 1,5/medie/copil.

Jos, în salină

Se ajunge cu autobuzul pînă la un moment dat și apoi coborînd cele vreo 200 de trepte.

Sînt două uși de aeraj care separă curenții de aer și moderează presiunea. Mirosul de sare devine mai puternic cu fiecare treaptă coborîtă, iluminatul slab obosește ochii și ascute celelalte simțuri: tropăitul pașilor pe scările de lemn, icnetele și ofurile obosiților timpurii se disting din rumoarea colectivă care umple culoarul către mină. Frigul îți îngheață spatele nădușit de rucsac și de aglomerația din autobuz. Am stat în beznă vreo două minute, cît a durat drumul cu autobuzul și apoi am coborît repede, de teama puhoiului de oameni care năvălea dinăuntru. N-am scăpat, ne-a luat valul și ne-am trezit înșirați pe trei cozi în fața unor aparate de taxat ca cele de la Metrorex; apoi au urmat scările.

În sfîrșit în salină! Aerul e rece și sărat, răcoarea crește și-mi scutură trupul, e o lumină slabă care îmi chinuie ochii și un zgomot de voci amestecate îmi bulversează auzul. Pornim șovăind să descoperim locul: dungi albe neregulate străbat în modele bizare griurile pereților, tavanele sînt prea înalte ca să le ajungă lumina, rămîn întunecate, podeaua – tot de sare – e lustruită de mii de pași și urmează desenul pereților. Zeci de mese și bănci din lemn se întind de-a lungul pereților; apoi leagăne, o cafenea suspendată pe acoperișul unei cabane de lemn, în care funcționează un magazin de nimicuri chinezești.

Un fluier scurt, o comandă din care nu pricep nimic, iar un fluier și acum aud clar „Hai la sport!“. Un bărbat blond îmbrăcat într-un tricou mulat fluieră și merge grăbit în fruntea unei cete de copii. În urma lui încep să se adune și adulții. Se îndreaptă cu toții către o scobitură în peretele de sare. Spiritul de turmă ne împinge și pe noi în scobitură, în ritmul fluierului.

La gimnastică

Cu rucsacul în spate, cu ambele mîini ocupate de copii, mă strecor pe lîngă un gard să-l văd mai bine pe „comandantul“ adunării. O mare de ochi sînt ațintiți asupra lui și-i sorb cuvintele, apoi îi imită mișcările. Comenzile sînt rostite întîi în limba maghiară și apoi într-o română cu accent unguresc. Îmi atrage atenția un îndemn-comandă „incă o dată!“ (i cu punct, nu cu căciulă).

Primele rînduri sînt ocupate de copii: băieți năzdrăvani bucuroși să sară ca mingea, să alerge pe loc cu genunchii la piept, fetițe roz și mov, cu părul prins în biluțe, cordeluțe și agrafe asortate pufăie conștiincioase la executarea genuflexiunilor.

Apoi sînt bunicile și bunicii, „mămăițele“ și „tătăiții“. O doamnă blondă, cu părul ridicat în bucle-sarma într-un coc fixat către creștetul capului, și-a împodobit ochii și obrajii cu un roz – pastel în ton cu treningul mulat peste coapsele și pîntecele generoase. Face rotiri de bazin alături de soțul ei grizonant și cu ochii pe nepoțelul Luca de 5 ani. Vecină cu ei, mamaia lui Mariusică își aranjează strîns basmaua cu flori maro pe fond verde, geantă de vinilin peste pulovărul de PNA pe care-l trage cuminte peste fusta de stofă ce-i acoperă genunchii crăcănați de reumatism – totul în așteptarea unui exercițiu mai cuviincios. În ciuda frigului din salină, mătușa sexagenară celibatară a Mariei poartă un maieu lejer de bumbac pe sub care se zbat anapoda sînii slobozi, la săriturile ca mingea. Aceștia atrag privirile tulburate de ochelari ale Ţîțîitului din rîndul din față, care a rămas oarecum înțepenit la prima jumătate a genuflexiunii, cam la nivelul zbaterii.

În planul trei s-au așezat familiștii și tinerii înalți. Îmbrăcați lejer, în ținute sport, cu trupurile tonifiate pe sub echipamentele cu etichete evidente, îndeplinesc fără efort cerințele instructorului. O frumoasă brunetă mătură podeaua cu pletele ei lungi, la aplecările în față cu genunchii întinși. În spatele ei s-a format o minigalerie de băieți care au renunțat la exerciții în favoarea unor cutii de bere și acum admiră picioarele dezgolite ale fetei ce se continuă cu un trup zvelt și un bust din ce în ce mai plin, odată cu exercițiile de respirație.

Un nou grup de tineri gălăgioși se apucă cu poftă de treabă: par a fi în vizită în salină, judecînd după hainele lor sumare. Băieții se descurcă, fetele stau greu în echilibru pe sandalele cu platforme înalte, dar nu renunță nici măcar atunci cînd trebuie să facă fandări laterale în fuste mini.

Fluier final!

Marea înfulecare

Gospodinele grijulii descarcă lăzile frigorifice și umplu mesele cu șnițele, chiftele, sandvișuri, sucuri, ceaiuri. Mulțimea se risipește pe la mese și se pornește… marea înfulecare. Cei mai modești se mulțumesc cu sticksuri, pufuleți și Cola de pe la chioșcuri. Mormane de coji de semințe se înalță în fața rozătorilor gălăgioși. În salină nu se fumează. Bărbații fac mizerie, femeile strîng, tomberoanele se umplu.

Locul de gimnastică se umple de jucători de badminton, zeci de fluturași străbat aerul sărat cu cele mai nebănuite traiectorii. Pentru cele șase mese de ping-pong, s-au făcut deja campionate. Jucătorii sînt concentrați și pasionali: aleargă, transpiră, se bucură, înjură. La o masă, o bătrînică și-a expus o colecție de fluiere de lut emailate în formă de pasăre, la 5 lei bucata. Vecină cu o tînără contabilă care țăcăne tastele laptopului, o femeie între două vîrste vinde flori și animăluțe croșetate. Nu vorbește românește, scrie prețul și-l arată oricui întreabă orice: alte culori, alte modele – răspunsul e invariabil: 20!

Gardul lîngă care mă așezasem să privesc sportul împrejmuiește Muzeul salinei. E o cameră semicirculară, în ai cărei pereți scobiți stă, luminată și protejată cu sticlă, povestea cronologică a minei, ilustrată cu machete, unelte și imagini. Explicațiile sînt scrise în patru limbi: maghiară, germană, română și engleză.

Îmi propun să vizitez biserica, dar ne opresc noii prieteni de la pensiune, copiii intră în joc cu ceilalți și se îndepărtează mergînd către Grădiniță – patru mese cu foi, creioane, lipici și sare colorată, unde două tinere vînd momente de liniște pentru părinți.

Între timp, fluierul strînge lume pentru o nouă repriză de gimnastică. De această dată ne alăturăm. Frigul dispare și o senzație plăcută de căldură îmi stăpînește mușchii. Respirăm, respectînd indicațiile instructorului și îmbălsămăm tractul respirator cu sare. Alternanța momentelor de exercițiu fizic intens cu cele de pauză pentru respirație are efecte imediate: bine, relaxare, tonus.

Tratamentul climatoterapeutic s-a întins pe 18 zile a cîte minim patru ore petrecute în salină, cu pauze duminica. Programul lui „incă o dată“ se desfășura în trei reprize, în fiecare dimineață, și era cel mai așteptat moment de entertainment. Pe lîngă mișcarea binefăcătoare, doamnele coafate cu volum și echipate în trening, un pantalon cu dungă plesnit pe fundul unui domn serios, la o genuflexiune, și imaginea live a altuia fidelă trend-ului din cîntecul lui Mărgineanu „în trening și pantofi cu cioc“ și cu toc au făcut parte din terapia pentru antrenarea bunei-dispoziții.

Într-o zi s-a oprit curentul exact cînd introduceam cartela în aparatul de taxat. În lumina slabă de avarie am schimbat cîteva vorbe cu angajatul minei. Spunea că în lunile iulie și august intră zilnic 5000 de persoane. Jumătate sînt copii între 1 și 10 ani.

De Sf. Ilie, biserica din salină a reușit să oficieze slujbe pentru trei rituri creștine: catolici, ortodocși și evangheliști, dar doar în două limbi – română și maghiară. Ziua aceea a fost apogeul vînzărilor de cărți, iconițe, rozarii, cruciulițe, tămîie, mir și fitile, de parcă toată suflarea salinei urma să se mîntuiască odată cu micile suveniruri sfințite. Femeile își acopereau, cucernice, capetele plecate la rugăciune cu basmale, batice, pălării de soare (ale lor sau ale copiilor) și așteptau binecuvîntarea pe limba lor.

Uluitoare au rămas pentru mine uriașul apetit al majorității oamenilor și sîrguința cu care cărau zilnic mîncare în mină. Prima grijă la coborîrea în salină era să-și ocupe o masă (cele de la gimnastică erau aproape VIP), ca apoi să-și întindă merindele și să mănînce în neștire, cu scurte pauze de sport. Roșii, castraveți, ardei, ceapă, șuncă, brînză, salam, parizer, șnițele, chiftele, ouă fierte, pateu, conserve de pește, termosul cu cafea, sticla cu ceai, punga cu semințe, fața de masă, cuțitul, furculițele, șervețelele umpleau lăzile frigorifice, rucsacurile sau sacoșele de rafie. Cele trei chioșcuri și cafeneaua se aprovizionau zilnic cu saci de pufuleți, snackuri, chipsuri; pînă la prînz nu mai găseai nimic.

Proba de rezistență (pentru care ne antrenează respirația profesorul „incă o dată“) are loc cînd trebuie să ieșim la suprafață. Scările se înmulțesc, cam 200. Noroc că sînt prevăzute cu spații de repaos, iar pînă la stația de autobuz dai de o cramă și de un restaurant „împinge tava“ ce-și trimite vestitorii olfactivi pînă spre scări. Fasolea cu cîrnați sau cu afumătură e parfumul signature al bucătarului, apoi distingi, pe măsură ce te apropii, prăjeală de șnițele și cartofi și, cîteodată, aburi de ciorbă cu borș și leuștean. N-am încercat niciodată, dar mușterii erau destui.

Vizavi de mină, restaurantul Teleki (deschis de urmașii unui fost director al minei) îmbie oaspeții cu bucate ungurești: gulaș, papricaș, supă de cartofi cu tarhon, șnițel de vită cu chimen, păstrăv prăjit, supă de vișine, papanași, găluște cu prune. Și te apuci să comanzi, iar ospătarul recapitulează grijuliu comanda, mai ales că ești român: „trei supă, doi pește, un ciorbă, doi papanași, doi găluște cu prune“.

Enjoy! 

Oana Tache e mamă și economistă.

Foto: O. Tache

Mai multe