La poştă

30 ianuarie 2014   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Îmi iau inima în dinţi de dimineaţă. În drum spre redacţie, trec pe la poştă, căci este în drum. Cît să-mi ia? Mai mult de 20 de minute n-are cum. Intru, stau la coadă şi, să zicem, cu totul, cu completatul de formulare, cu cîte unul sau altul care mi se mai bagă în faţă ca să pună o întrebare şi rămîne acolo pînă îşi rezolvă toate treburile, le pun pe toate la socoteală şi îmi fac calculul că se va termina în maximum jumătate de oră.

Subconştientul ştia, de fapt, că nu se va petrece astfel, dar psihologia motivaţională îmi dădea ghes să chem doar energiile pozitive. Dacă gîndeşti în culori roz, viaţa va părea aşijderea.

Intru, cîteva persoane la un ghişeu, cîteva la altul – fiecare ghişeu cu coada sa. Poşta asta are în ea ceva de miriapod. Mă aşez, cu plăsuţa, la una dintre cozi. În plăsuţă am un fular pe care vreau să-l trimit prietenei mele din Cipru, cadou de Crăciun. L-am terminat la timp ca să-l trimit şi să ajungă exact pe 24. În faţa mea sînt doar trei persoane. Insist să păstrez iluzia că totul va merge ca pe roate. Căci ce poate să meargă prost? Este abia ora 10 dimineaţa (pauza de la poştă se ia, parcă, pe la ora 13). Mai sînt două persoane, prima a plătit o factură şi a şi plecat. E clar, se rezolvă. Hait! Doamna de la ghişeu s-a înfuriat brusc. N-am prins exact motivul. Chit este că duduia care a înfuriat-o insistă să spună că nu ştie codul. Deh, nu vii la poştă şi vrei să trimiţi recomandată, dacă nu ştii codul. Acum, şi doamna de la ghişeu are dreptate. Dacă ar sta să caute pentru noi toţi, clienţii poştei, codul, unde am ajunge? Dar o serveşte, că este o finuţă. Îi atrage însă atenţia duduiei asupra generozităţii sale. Bine îi face. Duduia mulţumeşte, plăteşte şi pleacă. Mai am o singură persoană în faţă. O văd, are şi ea un colet. Încă o dată, subconştientul meu ar face mai bine să tacă pentru că nu are dreptate. Se va termina în mai puţin de 10 minute, cît îmi ia ca să completez un formular. Şi mai ştiu şi codul. Mă uit pe fereastră, învingătoare. Mai am puţin şi plec. Îmi întorc privirile spre ghişeu. E gol. Doamna ghişeului a dispărut! „Unde...?“ o întreb pe individa din faţa mea, cea cu coletul. Îmi ridică din umeri, plictisită. Nu ea trebuie să ţină socoteala funcţionarei. Are dreptate. Trece un minut, trec două, trec aproape zece... Sîntem la ghişeul nimănui.

Simt deja victoria subconştientului. Simt un rînjet înlăuntrul meu, care mă umple de draci: „Ţi-am spus eu?“ Dar sînt, totuşi, la coada bună. De aici se trimit colete. Şi, de fapt, e impropriu să spun „coadă“, căci, teoretic, o singură persoană în faţa ta nu înseamnă „coadă“. Şi totuşi, stai şi aştepţi. Reapare, în final, doamna şi odată cu ea îmi revine calmul.

Doamna se aşază, oftînd. Cred că este obosită. Să fie abia ora 10 şi să fii deja tracasat – grea meserie! O ia pe individa din faţa mea, tare. Ce vrea, în definitiv, să facă? Să trimită un colet? Ce colet? Nişte cremă. „Ce cremă?“ întreabă, din nou, iritată, doamna, dînd şi variante de răspuns ajutătoare: de mîncat, de ghete... Individa se lămureşte şi răspunde fericită: „Cremă de faţă.“ Urmează o pauză siderată între cele două. Se privesc reciproc, îşi studiază mimica şi gesturile, ca şi cum ar vrea să sară una la gîtul celeilalte. Doamna de la ghişeu este prima care cedează. Acceptă să-i facă hatîrul. Doar că... speră că nu este un colet pentru străinătate... Un fior îmi străbate şira spinării. Poate că, totuşi, nu am auzit bine. De ce să „spere că nu e pentru străinătate“, căci, vorba aia, graniţele sînt deschise. Individa o linişteşte, e pentru Arad, are codul, are de toate, doamna pare mulţumită. Îmi vine rîndul. Zîmbesc larg, ca şi cum mi-aş fi găsit protectorul.

Întreb: „Aveţi cutii pentru colet?“ Mi se răspunde, cu un pufnet: „Bineînţeles, ce întrebare!“ Doamna îmi dă o cutie, care pare cam mare. Întreb dacă nu au una mai mică, dar din privirea doamnei simt că am călcat-o pe bătătură. Mai mică nu există, iar cea pe care mi-a dat-o dînsa este perfectă. Încuviinţez, aşa este, este perfectă, are dreptate, plătesc cutia şi cer şi un formular. Pentru Cipru. Pentru unde? Repet destinaţia. Doamna nu mă crede. O asigur că a auzit bine. Întreabă din nou, cred că ironic, dacă Cipru este în Europa. Răspund, cu o obraznică ghiduşie, că este încă şi în Uniune.

Atunci, n-are cum să mă ajute. Dau în bîlbîială. Nu înţeleg. Mi se explică, cu ajutorul unui ridicat din umeri, de ce nu pot trimite coletul în Cipru: nu mai au formulare pentru străinătate. Poate la ghişeul de lîngă, căci ea, doamna, oricum iese din tură. Se ridică şi-mi întoarce spatele.

Mă enervez stupid şi arunc cîteva anateme. Restul miriapodului mă priveşte, brusc, cu zeci de ochi, în ciudă. Nu rezolv nimic dacă mă exteriorizez, din contră, nu fac decît să enervez restul doamnelor de la ghişeele încă deschise. Dacă mie nu mi-a ieşit, să nu stric şi altora apele. Ştiu asta, le dau dreptate, dar nu mă pot abţine.

Ies, dînd mărunt din buze, cu cutia după mine. Măcar am cutie. O să mi-o primească cineva, undeva, pînă la urmă. Aşa, ajung la alt oficiu poştal. Aici, miriapodul e mai grăsuţ. Sau mai înghesuit. Sau şi mai grăsuţ, şi mai înghesuit. Picioarele îi stau încîlcite, se calcă unele peste altele, se înghiontesc reciproc. Mă aşez la nimereală. Încerc să mă lămuresc dacă stau unde trebuie. Pare că da, căci sînt mai mulţi care au colete în mînă. N-am cum să ajung în faţă „să întreb“. Mă uit pe afişele de la ghişee. Parcă pe toate scrie acelaşi lucru. Ar fi culmea să nu aibă nici aici formulare pentru străinătate. Deocamdată stau bine, înăuntru e cald, afară e frig. Şi, oricum, fulgerul nu poate lovi de două ori în acelaşi loc. Două doamne în vîrstă şi-au lăsat loc în faţa mea, aşa că vin, pleacă, mai stau jos, mă mai împing dintr-o parte într-alta. Aş face bine să mă calmez. Cînd vii la poştă, îţi laşi nervii acasă.

Pînă la ghişeu, în faţa mea, mai sînt vreo şapte persoane. Sînt, în special, femei în vîrstă care îşi plătesc facturile. Una dintre ele are o căciulă mare de blană şi nu prea aude ce îi spune doamna de la ghişeu. O individă din spatele ei îi scoate căciula de pe o ureche şi provoacă un val de rîsete. Mă uit la ceas. Au trecut 20 de minute de stat cu miriapodul. Începe să nu-mi mai placă. Începe să-mi fie cald, încep să mă sufoc. Cutia pare că se face din ce în ce mai mare în braţele mele. Ajung, în sfîrşit, la ghişeu. Cipru? Mi se oferă toate părerile de rău, dar de aici, de la acest oficiu, nu se mai trimit de mult pachete în străinătate. Mi se pare că şi eu am o ditamai căciula de blană pe urechi şi nu aud bine. Nu mă las cu una, cu două. Mi se explică răspicat: nu mai au oameni, nu mai trimit pachete în străinătate, să încerc în altă parte. Poate la Sala Palatului. Se aude un murmur de compătimire. Aud păreri de rău – „săraca, şi a stat la coadă atîta...“ – şi sfaturi: „Altădată întrebaţi în faţă, să nu staţi de pomană.“

Mi se pune un nod în gît. Nu mai arunc cu anatema, căci se pare că are efect de bumerang. Ies, tîrînd cutia după mine. Mă uit la ea. Mi se pare uşor imposibil să n-o dorească nimeni. Nu-i chiar aşa de urîtă. Ridic din umeri (e o mişcare pe care am învăţat-o de la doamnele de la ghişeu) şi pornesc spre a treia poştă.

Este deja trecut de 12. Îmi e frică să nu ajung în timpul „pauzei“, aşa că grăbesc pasul. Ajung, intru, capul îmi vîjîie, deja, confuz. Subconştientul rînjeşte din ce în ce mai mult, precum Pisica Cheshire. Înăuntru mi se pare un miraj: spaţiul e larg, miriapodul a dispărut. Are doar o codiţă într-o parte. Iar „la colete“ este... o singură persoană. Pare ireal, dar chiar simt că despărţirea de cutia maronie este pe aproape. La ghişeu, de data aceasta, este un domn.

Întreb: „Trimiteţi colete în străinătate?“ Mi se răspunde, sec, că da. Întreb: „Şi aveţi şi formulare?“ Acelaşi răspuns, acelaşi ton. Mai întreb o dată, riscînd să enervez: „Dar eu am un colet pentru Cipru, sigur se poate expedia de la dumneavoastră?“ Da, da, da. Îmi şi întinde un formular. Mîna îmi tremură de emoţie, dar reuşesc să-l completez rapid. Îmi vine rîndul. Întind formularul, întind cutia. Domnul îmi ia formularul, îl citeşte, pare că încuviinţează, după care, dînd să ia cutia, îşi retrage brusc mîna, parcă electrocutat: „Dar este ambalat?“ Simt că-mi fuge pămîntul de sub picioare. Mă uit şi eu la colet. Îngaim, cu nesiguranţă, un răspuns cu un ton mai degrabă întrebător: „Cam este.“ Domnul insistă: „Mie mi se pare că nu cam este...“

Îi împing cutia pe tejghea şi susţin ferm: „Este, domnule, ambalat. Este un fular, într-o cutie maro, lipită zdravăn, pe care scrie şi adresa expeditorului, şi cea a destinatarului. Are şi codul, domnule!“

Imperturbabil, domnul îmi explică că „ambalat“ înseamnă că peste cutie trebuie pusă o foaie de hîrtie albă, pe care scrii adresa. Căci nu predai cutia aşa, golaşă. Simţind, totuşi, disperarea mea, îndulceşte sentinţa: „Eu aş putea să vă dau coala albă...“, dar numai ca să-mi dea lovitura finală: „doar că nu avem scoci.“

Pun o ultimă întrebare: „Deci, sistemul a învins?“
Domnul ridică din umeri. 

Mai multe