La moartea Domnului Trandafir
Discuţie în tramvai între o bătrînică (bonă sau bunică sau vecina mai săracă ce s-a oferit să aducă copilul de la şcoală, în schimbul unei sume frumuşele) şi copilul cu ghiozdanul în spate. Bătrîna: "...şi ce notă ai luat azi?" Copilul: "N-am luat notă!" "Cum, n-ai luat nici o notă?". "Nu, domnul învăţător ne pune nota la sfîrşit de semestru. Astăzi ne-a dat un test şi ne-a ameninţat că va trimite părinţilor pe mail notele proaste!" Bunica-bonă se holba la gura copilului. Mi-era limpede că nu pricepea nimic. N-a îndrăznit să spună însă o vorbă. Caz rarissim. De cele mai multe ori, vîrstnicul te penalizează repede cu: pe vremea mea - a domnului Trandafir - se învăţa altfel, profesorii erau altfel, alte valori, alte principii. Parcă şi elevii erau mai cuminţi, mai simţiţi, mai buni, mai frumoşi... şi aşa mai departe dau glas vîrstnicii tuturor frustrărilor legate, de cele mai multe ori, de odraslele de acasă. Nimic nou! S-a mai spus, învăţămîntul de acum se află în criză de identitate. Se zbate între aprecieri ca: am dat majoritatea inteligenţelor lumii (şi vor fi numiţi: Paulescu, Anghel Saligny, olimpicii la matematică, chimie, biologie, tinerii studenţi pe la universităţile celebre din lume), pe de o parte, şi dezamăgiri şi lamentări, pe care le repetăm halucinant la fiecare test de capacitate, bacalaureat sau la examenele de perfecţionare ale profesorilor, de cealaltă parte. Se plîng părinţii, profesorii, jurnaliştii responsabili: învăţămîntul a fost demolat, asistăm la moartea, la apusul inteligenţei româneşti proverbiale. Şi aşa mai departe, ne aruncăm în prăpăstii verbale menite a caracteriza starea de criză în care se pare că se află învăţămîntul. Dincolo de epitetele pe care fiecare le exploatează (semn că pe vremea sa altfel se învăţa, alta era expresivitatea învăţăceilor), se ascund cîteva probleme esenţiale semnalate nu numai la noi. În urmă cu patru ani, jurnaliştii francezi scriau despre criza ce traversează sistemul educativ care se dovedeşte a fi complet inflexibil la schimbările sociale legate de nevoi, de aspiraţii sau de motivaţie, ale celor implicaţi (profesori, elevi, părinţi). Discursul nostru pare să remarce o stare de criză, dar o adaptează de fiecare dată la situaţii particulare. Ori copilul nu e cuminte după un model vechi al părintelui, care va da vina pe progresul tehnologic sau, în general, pe accesul democratic la informaţie, care pare a fi nesănătos pentru că, în alte vremuri, lucrurile erau sub controlul strict al profesorilor şi - nu-i aşa - uite cum am ajuns eu!, bine. Înseamnă că se poate şi aşa. Profesorii sînt altfel, altă motivaţie, altă pregătire şi, în general, mai prost pregătiţi, atîta vreme cît nu reuşesc să se facă înţeleşi şi acceptaţi de copilul meu care, pentru că este al meu, trebuie să fie foarte bun. Acesta ar fi discursul părintelui frustrat, imposibil de mulţumit pe deplin nici prin propria carieră, nici prin copil, nici prin profesor. În general, el e complet recalcitrant la ideea de schimbare. Tipul acesta, cel mai simplu de invocat de vocea apărării profesorilor şi a sistemului, nu reprezintă însă majoritatea, iar problemele, care par că au dus învăţămîntul în criză, nu sînt fictive, nici rezultat al impresiilor unor dezamăgiţi cronici ale căror frustrări au răzbătut în spaţiul public. Cine ne sînt dascălii? Presa a relatat despre situaţiile în care dascălii sînt depăşiţi, într-un fel sau altul, de realitatea din care fac parte şi pe care ar trebui s-o structureze şi s-o adapteze pentru copiii formaţi de ei. De cîte ori nu aţi auzit invocat următorul argument: educaţia este investiţie scumpă ale cărei rezultate se văd peste ani şi ani? Argumentul potrivit într-o discuţie în care vinovatul este cel mai la îndemînă de găsit: reforma. De ce se leagă calitatea învăţămîntului direct de reformă? O cercetare calitativă a Institutului de Studii ale Educaţiei arată că efectul cel mai dur al reformei se vede şi acum. Practic, reforma învăţămîntului, începută în 1998, a pus în discuţie modificarea planurilor de învăţămînt şi nu modificarea fundamentală a corpului profesoral. Deci, metode şi strategii noi trebuiau aplicate de aceiaşi profesori. Toader Pălăşan, directorul Centrului Naţional de Formare a Personalului din Învăţămîntul Preuniversitar, este de părere că reacţia sistemului de ameliorare a acestui efect a fost formarea continuă: "reînvăţarea predării este mai dificilă decît învăţarea ei, zona în care se putea acţiona era cea a formării continue. Programele punctuale de formare continuă au ţintit cîteva teme, care să formeze competenţe valabile pentru schimbări în stilul de predare: strategii pedagogice interactive pe baza dezvoltării gîndirii critice, managementul clasei de elevi, educaţia antreprenorială, managementul conflictelor". Măsura în care s-a văzut schimbarea reală şi în bine este nesemnificativă. Imaginea profesorului este aproape neschimbată şi nicidecum una favorabilă. Este la îndemîna oricui a spune: profesorii sînt incompetenţi, nemotivaţi, promovează cu pile sau cu bani, urmăresc cîştigul imediat etc. De cealaltă parte, vocea apărării profesorilor spune: au salarii prea mici, sînt obligaţi de sistem să urmărească cîştigul în afara catedrei, în loc să conceapă strategii, sînt obligaţi să-şi facă griji pentru ziua de mîine, unii nu au acces la informaţii, cererile de competenţă sînt prea ridicate, cererea de perfecţionare, prevăzută prin lege, a ajuns o formalitate, încurajată fiind chiar de corpul de inspectori (examenele de grad sau definitivat sînt nişte formalităţi peste care se trece repede, în aşteptarea mesei de protocol şi a bîrfei cu inspectorii) etc. Cine are dreptate? Viteza mică de reacţie a profesorilor la nou, lipsa de iniţitivă datorată fricii de controlul inspectorului sau de limita legii le-au afectat imaginea în ochii elevilor şi a părinţilor, ale căror aşteptări sînt în creştere - arată studiul ISE. Schimbarea provocată de reformă - noul tip de informaţie - nu a fost percepută ca necesară şi utilă, de către mulţi elevi sau părinţi, ceea ce a condus la concluzia că "a scăzut nivelul educaţiei". Mai mult decît atît, ideea că profesorii au rămas încremeniţi într-o metodă perimată şi, mai grav, dovedesc indolenţa unui elev corijent, se datorează de asemenea eşecului repetat al sistemului de promovare a examenelor aplicate profesorilor. Jurnaliştii au relatat despre examene la care formatorii erau declaraţi promovaţi cu note la limită. Pe bună dreptate, cărui părinte i-ar plăcea ca dascălul copilului său să fi promovat cu nota 5? Din punctul de vedere al lui Toader Pălăşan, lucrurile sînt nuanţate. Motivul pentru care profesorii promovează la limită nu este insuficienta pregătire teoretică, ci adesea absurditatea examenelor şi aplicarea baremelor: "rezultatele (notele) sînt stabilite pe baza unei singure probe (scrise), care adesea măsoară competenţe strict cognitive; profesorii nu au o pregătire pentru a asimila Ťstrategia de concurs», ceea ce scade din calitatea răspunsurilor; evaluatorii tezelor operează pe scale de evaluare diferite şi prea personalizate; adeseori baremele de corectare sînt incorecte; sînt predominant punctate elementele reproductive şi aproape ignorate cele creative (care să facă dovada Ťurmelor» pe care experienţa la catedră sau tinereţea minţii şi a vîrstei, trăsăturile de personalitate şi calităţile instrumental-aptitudinale le pun asupra conţinutului lucrării scrise). Mai mult decît atît, profesorul este Ťrepartizat de calculator» ceea ce nu poate să asigure adecvarea lui la ethosul şi cultura şcolii în care ajunge". Adăpost de vreme rea Argumentele invocate de corpul profesorilor nu pot fi, evident, ignorate. Nu sînt însă nici suficiente. Vin în combaterea lor alte argumente, cum ar fi motivaţia, dăruirea, talentul pedagogic etc. De cele mai multe ori, din motive economice, sistemul educaţional este un adăpost de vreme rea, o ocupaţie de rezervă sau un popas scurt înainte de construirea adevăratei cariere. Acest tip de percepţie este specific unor zone în care creşterea economică este reprezentativă, în care apartenenţa la sistemul educaţional este în general văzută ca măsura incompetenţei în alt domeniu. Numai în zonele prăbuşite economic, învăţămîntul rămîne un sistem ce conferă demnitate, mîndrie. Pe de altă parte, eşecul unor ramuri industriale a dus la aşa-numita reorientare profesională. Astfel, pentru un salariu mic, dar sigur, doritorii, după susţinerea unui examen de integrare în profesie, ajung într-un sistem în care competenţa ar trebui dublată de talent, de vocaţie, de conştientizare a valorii pe care o are educaţia, de flexibilitate. "În condiţiile în care setul de competenţe necesare exercitării profesiei didactice este un amestec de cognitiv, afectiv, conativ şi de practică, putem conchide că în profesia didactică este o structură compozită de vocaţie şi de deprinderi. Dacă avem profesori buni şi foarte buni în sistem - şi avem cam 30% - aceasta se datorează dominantei vocaţionale. Adică Ťnăscut, nu făcut!». În împrejurarea în care politicile de formare a profesorilor au deficienţe, partea de Ťfăcut» este în mică măsură asigurată" - susţine Toader Pălăşan. Într-un forum pe Internet, cîţiva profesori fac schimb de nemulţumiri. Demnă de remarcat este neîncrederea părinţilor pe care o pun în discuţie. O tînără profesoară de matematică povesteşte: "Am intrat într-o dimineaţă în clasa a VI-a. În ultima bancă se afla o mămică pe care nu o mai văzusem pînă atunci. Mi-am dat seama imediat a cui mămică este după faţa roşu-stacojie a fetiţei. Acea fetiţă tocmai primise nota 6 la matematică. Primul impuls a fost să o dau afară pe mămică." Povestea continuă în sensul că mămica a rămas în clasă pînă la sfîrşit, dar oricum nu a înţeles nimic. Primul impuls al profesoarei de a da mămica afară din clasă, a fost repede penalizat sau, din contră, lăudat de ceilalţi forumişti. Diferenţa de comportament dintre primul impuls şi decizia finală a tinerei profesoare arată, într-o oarecare măsură, zbaterea şi starea adevăratului dascăl de acum (se ignoră profesorul de ocazie). Este drumul anevoios de la totalitarism la democraţie în învăţămînt. De la profesorul-Dumnezeu, singurul care ia nota 10, cel ce le ştie pe toate, la profesorul-coleg, visul tuturor elevilor, cel pentru care învăţarea este un schimb, pentru care catedra nu stă mai sus decît banca, pentru care satisfacţia că vorbeşte o limbă, numai de el ştiută, iar informaţia, pe care o deţine, este clasificată, nu există. Acel profesor care nu va apărea niciodată în discuţiile pe Internet ale elevilor şi în bancurile pe care ei le promovează. Blestemul vocaţiei Exerciţiu de imaginaţie: am nevoie pentru copilul meu de un profesor care să-l pregătească suplimentar. Am de ales între un profesor cu gradul I şi 7 ani de experinţă şi un profesor care a trecut doar de examenul de definitivat şi are 5 ani de experinţă. Care va fi alegerea mea? Primul impuls: profesorul cu gradul I. Motivul? Mă gîndesc la numărul de examene prin care a trecut. Examene multiple = performanţă re-re-reverificată. Vocaţia profesorală nu o iau în calcul. Faptul că celălalt profesor a trecut doar de definitivat s-ar putea să nu-mi placă, şi chiar să ignor că la atîţia ani de la absolvire nu a plecat din învăţămînt sau că ceilalţi părinţi, profesori, copilul meu vorbesc despre el ca despre un om competent. Întrebare finală: pe cine să aleg, care dintre alegeri va fi cea mai puţin greşită? Toader Plăşan spune că examenele dascălilor de regulă reverifică nivelul cunoştinţelor de specialitate şi pedagogice, evaluate în examene sau colocvii din perioada formării iniţiale. Examenul de grad didactic II, re-reverifică definitivatul. Gradul I, cel mai înalt pînă în prezent, este cel care se obţine cel mai uşor. Perfecţionarea pedagogică, obligatorie prin lege, constă în reluarea informaţiilor dobîndite anterior, în cel mai fericit caz. Altfel, doritorii primesc o adeverinţă care menţionează participarea la perfecţionare, chiar dacă participarea e fictivă. Reforma - de pînă în acest moment - a conceput o perfecţionare continuă şi o acumulare şi verificare permanente, evaluarea prin credite profesionale transferabile. Atunci, conştientă fiind de această schimbare, îmi va fi uşurată alegerea? Întrebarea este: cît pot fi de convinsă că oameni vechi pot asimila convingeri noi, fundamental diferite de cele cu care au fost obişnuiţi? Ce anume ar trebui să-mi dea siguranţa că profesorul copilului meu nu este unul dintre aceia despre care scriu ziarele: unul care a intrat pe pile sau pe şpagă? Reacţia părinţilor este în dublu registru. Fie ofensivă, în sensul că, printr-o atenţie mică/ mare se poate obţine orice, sau defensivă, "dau orice, numai să fiu liniştit". Neîncrederea tuturor părţilor implicate - profesor, copil, părinte - nu pare a fi posibil de anulat prin vreo reformă. Toader Pălăşan este de părere că atitudinea părinţilor faţă de profesori poate fi ameliorată normativ prin promovarea unui sistem de evaluare care să conţină în doze optime elemente ale evaluării tradiţionale şi ale celei alternative. Raportul dintre acestea trebuie să fie unul complementar, nu concurenţial. Unde este domnu' Trandafir, unde este învăţăcelul de altădată? Au dispărut ei oare, odată cu părintele care ascultă sfios sfatul învăţătorului şi se zbate să-şi trimită plodul la studii printre străini, departe de lumea prietenească a satului? Aceasta este o altă lume, în care personajele amintite par triste şi desuete creaţii ale minţii. Despre ce vorbim? Domnu' Trandafir a murit! Asemeni lui, învăţăcelul şi părintele sfios. Schimbarea, fără urmă de nostalgie, ar trebui să aducă nu numai minţi aglomerate de informaţii, ci personalităţi puternice, conturate, minţi capabile să polemizeze, deschise la nou, structurate.