Invazia „islamiştilor“

Torentul de migranţi care se revarsă către

mie mi-a amintit de marea migraţie anuală din Serengeti. Sper să nu percepeţi comparaţia asta în sens negativ, mi se întîmplă adesea să fiu suspectat de gînduri pe care nu le am, ci în sensul în care mi-a trezit mie interesul: un nesfîrşit şir de indivizi călcînd unul pe urmele celuilalt în drumul către o regiune mai liniştită şi hrănitoare, asumîndu-şi pe drum riscuri extrem de mari, care costă chiar viaţa nu de puţine ori.

În momentul în care, la începutul acestei luni, am remarcat că televiziunea publică de la Budapesta nu transmitea meciul de fotbal Ungaria-România din preliminariile EURO 2016 şi pentru că presa din România transmitea doar informaţii şi imagini preluate de la agenţii, am zis că aşa ceva trebuie să văd cu ochii mei. Mai ales că din zona de nord-vest a României pînă la Budapesta se fac mai puţin de patru ore cu maşina. 

Decizia de săptămîna aceasta a Ungariei de a permite Armatei să ajute Poliţia să se descurce cu fluxul de migranţi nu mă surprinde, după ce am bătut la pas zona din jurul localităţii Röszke de lîngă Szeged şi am călătorit cu un tren de migranţi de la Budapesta la Hegyeshalom (nord-vestul Ungariei, după oraşul Györ) şi am trecut în Austria după un marş de vreo trei-patru kilometri către Nicklesdorf.  

Mai devreme sau mai tîrziu, orice ţară care se confruntă cu o problemă ca a Ungariei va trebui să găsească o soluţie legislativă pentru a-şi creşte rapid numărul celor care se ocupă de grupurile de migranţi, iar armata pare cea mai la îndemînă soluţie. Europa nu are legislaţia şi mecanismele prin care să ţină sub control povestea asta a migranţilor. Pentru a înţelege problema cu care se confruntă Ungaria trebuie să ştiţi că despre migranţi nu se vorbeşte doar la televizor sau în presă. Este subiectul pe care-l comentează vecinii, colegii sau chiar străinii pe stradă sau în autobuz. 

Eurostat a publicat săptămîna trecută datele privind numărul solicitărilor de azil din ţările europene în trimestrul II al anului. Adică din perioada în care migranţii apăreau ca subiect în presa românească doar la tragediile cu zeci şi sute de oameni înecaţi în Marea Mediterană. Chiar şi în perioada aia, departe de grosul migranţilor care au luat cu asalt ţara vecină din august-septembrie, în Ungaria au fost depuse aproape 35.000 de cereri de azil, şi asta la o populaţie pe jumătate faţă de a României. E ca şi cum în România, în lunile aprilie-iunie, ar fi solicitat azil vreo 65-70.000 de persoane. Ca termen de comparaţie, e ca şi cum în România ar fi apărut în doar cîteva săptămîni un grup de oameni care vor azil, comparabil numeric cu oraşe ca Tulcea, Turda, Piatra Neamţ sau Slatina. Daca ţineţi cont şi de faptul majoritatea celor care intră în Ungaria nu depun acolo cerere de azil, făcînd tot ce pot ca să ajungă într-o ţară mai bogată, şi că e vorba de datele de pînă în luna iunie, cred că vă puteţi închipui starea de spirit dintr-o gară sau o localitate aflată pe traseul acestui puhoi de oameni.

Cîteva cuvinte despre migranţi, aşa cum i-am văzut eu în cele cîteva zile în care m-am învîrtit prin preajma lor. Spre deosebire de ceea ce se crede în România, e foarte greu să găseşti între ei pe cineva care să vorbească engleză. E adevărat că în ştirile de la televiziuni vedeţi migranţi care vorbesc bine engleza, însă ei, tocmai din acest motiv, ajung să fie daţi la televizor. Eu, personal, am căutat timp de peste o oră printre cei trei-patru mii de migranţi, cîţi erau în gara Keleti din Budapesta, nişte vorbitori de engleză pentru a sta la o scurtă discuţie despre motivele care îi fac să nu treacă din Turcia şi Grecia prin Bulgaria şi România în drum spre nordul Europei. E însă o poveste care merită spusă separat. 

Un alt mit care a prins în România e că mulţi dintre migranţi sînt tineri în putere şi că, de fapt, fac parte dintr-un plan secret ca să… teoria conspiraţiei. E adevărat că nu am văzut mulţi oameni mai în vîrstă (prin asta înţelegînd persoane cărora să le fie greu să meargă pe jos 10-15 kilometri), însă sînt foarte multe femei şi foarte mulţi copii. Faptul că îi vedeţi mai mult pe bărbaţi vorbind cu străinii e din cauza accesului la educaţie şi la contactul cu străini în familiile musulmane. Cel puţin eu aşa am perceput situaţia în timpul tentativelor de discuţie cu migranţii, că atîta vreme cît e şi soţul de faţă, acesta vorbeşte cu străinii, cu excepţia cazului în care soţia ştie ceva mai bine engleza şi atunci traduce ce îi zice soţul. 

Chiar dacă nu am dovezi în sensul ăsta, sînt destul de sigur că foarte mulţi dintre migranţi mint spunînd că sînt din Siria sau din Irak sau din Afganistan, ca să le crească şansele de a obţine statutul de refugiat de război. Cel puţin în cazul sirienilor şi al irakienilor, şansele să obţină azil din cauză că războiul din propria patrie le pune viaţa în pericol sînt de peste 90%. În cazul celorlalţi, aşa cum bine ştiu şi românii care au cerut azil prin ţările occidentale în urmă cu 10-15 ani, şansele sînt extrem de mici pentru a obţine vreun statut de protejat.

Cei mai mulţi migranţi pe care i-am văzut în Ungaria sînt arabi. Ar mai fi, în jur de 15%, persoane cu trăsături de tipul Pakistan, Bangladesh. Am întîlnit şi un migrant despre care ceilalţi ziceau că e din Africa de Sud. Şi-a îndesat gluga pe cap şi a refuzat să vorbească cu mine, aşa că nu pot băga mîna în foc. 

Un alt grup foarte interesant este cel al africanilor. Nu sînt mulţi şi se vede cu ochiul liber că sînt mult mai bine îmbrăcaţi. Dacă migranţii de rînd dorm pe jos prin gări şi prin parcuri, cei pe care-i bănuiesc a fi din ţări africane sînt mult mai bine îmbrăcaţi, apăreau cu puţin timp înaintea trenului către Austria şi încercau să treacă drept turişti şi să evite cozile la care stau migranţii pentru a prinde un loc în tren. 

Atitudinea poliţiei şi a maghiarilor. Jaful cu taxiurile 

Să prinzi un loc în trenul către Austria e o adevărată probă de rezistenţă, mai ales pentru cei neobişnuiţi cu busculadele. Chiar dacă ţinta lor e Germania, grupurile de migranţi nu reuşesc deloc să facă două chestii extrem de importante în ţara în care vor ajunge. În primul rînd să respecte interdicţia de a fuma în gară sau în tren. E tipic majorităţii orientalilor să nu poată sta ore întregi fără să aprindă ţigara. Şi, foarte important, nu am văzut un rînd/coadă la care să se respecte într-adevăr ordinea. 

Am avut curiozitatea să văd cum se comportă poliţia, dar şi migranţii la o astfel de coadă, aşa că m-am înfiinţat la ora 4 şi 30 de minute în gara Keleti pentru a lua trenul de 5 şi 10 minute către Hegyeshalom. Bilet cumpărat de la automat, aproape 4000 de forinţi, adică vreo 55 de lei, şi aşezat la coada formată de migranţi. Dacă aş fi prezentat paşaportul sau cartea de identitate, poliţiştii postaţi la toate intrările gării prin care se circula mi-ar fi permis accesul pe peron şi în tren, însă nu despre asta era vorba. 

Pentru că poliţiştii aveau pretenţia să ne aşezăm pe două rînduri pentru a permite coloanei să înainteze şi să ajungem la peron, procedura de îmbarcare a durat pînă la ora 6 şi 5 minute, adică am plecat cu o întîrziere de o oră. 

Coada mi-a reactivat reflexe pe care le credeam dispărute. Chiar dacă, în prima fază, coada nu părea groaznică, eram vreo 300 de persoane, în momentul în care cineva a dat semnalul că s-ar putea să ni se dea drumul să urcăm la peroane, lîngă fiecare bărbat din preajma mea au apărut rude, prieteni, neveste, copii, mame, vecini, prieteni. Evident că nu poţi despărţi un tată de copiii lui sau un soţ de soţia lui. Aşa că ne-am tot organizat pe grade de rudenie sub potopul de zbierete ale celor care îi asistau pe poliţiştii maghiari şi care aveau pretenţia să formăm două şiruri paralele. Pînă la urmă am urcat în tren, mai precis în cele şase sau şapte vagoane speciale, care aveau uşile închise pe o parte. Chiar dacă am văzut oameni care au dat bani stewarzilor de pe margine ca să li se cumpere bilet de tren, în vagoanele de migranţi nu a intrat nici un controlor sau poliţist pînă la Hegyeshalom. Ajunşi la destinaţie, poliţiştii care ne aşteptau pe peron au încercat organizarea unei coloane pe cinci rînduri, însă au renunţat rapid şi am pornit pe jos. Nimeni nu ştia unde mergem sau cît vom merge, dar toţi speram că mergem spre Austria şi că vom ajunge rapid. 

O maşină de poliţie cu girofarurile pornite şi un poliţist au condus coloana către graniţa cu Austria. Dacă pe mine distanţa de vreo trei kilometri sub soarele care devenise puternic nu m-a deranjat, pe cei care cărau bagaje şi copii în braţe i-a deranjat. La graniţă, poliţistul s-a tras în lateral şi ne-a indicat direcţia: „AUSTRIA!“. Şi migranţii, ca toţi oamenii, fiecare după suflet… Unii au aplaudat, alţii au chiuit, alţii i-au arătat degetul mijlociu poliţistului care ne condusese. Pe partea austriacă aştepta o nouă tabără de refugiaţi, nişte apă şi de-ale gurii şi o staţie de dezinfectare. 

În cele patru ore pe care le-am petrecut în Austria, în zona unei benzinării, nu am văzut nici un autobuz care să fi pornit încărcat cu migranţi. În schimb, am văzut dube, maşini şi taxiuri care îi îmbiau pe migranţi să-i ducă pînă la Viena. Din cîte am înţeles de la un grup care refuzase o astfel de ofertă, preţul era de 100 de euro de persoană (Viena fiind la vreo 70 de kilometri de graniţă). 

Chiar dacă am văzut imaginile cu diverse „abuzuri“ asupra migranţilor, eu nu am asistat la aşa ceva. Poliţia ungară s-a comportat corect din cîte am observat eu şi ar fi avut nenumărate ocazii să le lipească cîte o palmă după ceafă. În ceea ce priveşte „tratamentele degradante“, de genul aruncării de apă şi hrană în mulţime, era cam singura variantă ca apa să ajungă la cei din mijlocul grupurilor care aşteaptau înghesuite. Nu îmi pot imagina altă metodă, la fel cum la o coadă la banane pe vremea comunismului nu puteai să le distribui din mînă în mînă ca să ajungă la toată lumea.   

După ce am văzut cum se deplasează şi cum ocolesc diversele capcane şi obstacole, cred că fluviul de migranţi va fi foarte greu de oprit. Nu există o tactică să poţi opri mii de oameni care vor să înainteze decît dacă îi arestezi sau tragi în ei. Poliţia poate apăra un sediu de instituţie sau poate elibera o piaţă, însă nu poţi opri cîteva mii de oameni care aleargă fiecare în altă direcţie pentru a scăpadecît cu un număr comparabil de forţe de ordine. 

Sergiu Şteţ este jurnalist la Radio România Actualităţi. 

Foto: S. Şteţ