În vara eternă a nord-estului, 629 e o oglindă a Braziliei mari
Ezit să urc în autobuzul de ora 11, aproape gol. Se opreşte însă brusc în dreptul picioarelor mele. Sîntem mai puţin de zece în total şi sper ca maşina să mai adune cîţiva dintre noi pe drum. Porneşte şi, prin geamurile deschise deja, începe să vînture mirosul umed de căldură şi moleşeală. De fiecare dată cînd ies din clădirea băncii comunităţii în care lucrez, mă întreb sistematic de unde vine scursură urît mirositoare care pătrunde măruntaiele oraşului din interior.
Fortaleza e Brazilia într-o oglindă întoarsă pe dos. Îmi aminteşte de lingurile de inox pe care le tot roteam ameţită cînd eram mică, în speranţa că îmi pot vedea capul drept. Oricît ai trage de lingura oraşului ăsta mare, al cincilea din Brazilia, nu poţi aduce susul jos şi nici măcar nu le poţi apropia. Noul Rio a devenit mai ceva decît muza, Rio-ul din sudul bogat, cu favele, violenţă, arme şi droguri. Fortaleza e, după unele statistici, mai violentă azi decît Rio.
Fortaleza de pe malul mării e oraşul din cărţi poştale şi hărţi turistice: cu plaje mari, apa albastră şi transparentă, transpirînd a senzualitate şi sînge fierbinte. Plaja şi portul imens, prelungit printr-o încercare de peninsulă, se prelungesc spre interior cu un strat subţire, dar lung de zgîrie-nori. Oraşul zgîrie-norilor e o lume a violenţei oprimate prin gărzi private, ziduri înalte cu camere; un Big Brother domneşte pe un tron înalt din marmură, înconjurat de palmieri şi mango. Straturile următoare se întrepătrund în degrade pînă ajung la sărăcia sumbră dinspre interior. La marginea oraşului se află Conjunto Palmeiras, cel mai sărac dintre cele 200 de cartiere din Fortaleza. După Palmeiras e doar pădurea tropicală. Prietenii mei brazilieni mă avertizează însă: „în Fortaleza nu există cartier fără favele, nu uita asta!“
Autobuzul 629 care merge spre terminal şi pleacă din Conjunto Palmeiras trece prin Jangurussu, o altă comunitate-cartier care pare ca oricare alta. În autobuzul de la ora 11, urcă, dinspre Jangurussu, trei tineri gălăgioşi. Ţipă, urlă, stau în spatele maşinii, nu plătesc intrarea. Nimeni nu îndrăzneşte să se uite spre ei. La fiecare staţie, călătorii adunaţi se îndreaptă ca un magnet spre partea microbuzului dinspre şofer, iar tinerii veseli par să îşi apere fără voie, însă foarte bine, teritoriul. Urlă de bucuria unei călătorii într-un autobuz-carusel care vuieşte ca nebunul pe străzile cu gropi. Ei urlă, iar în gîtul meu s-a instalat un nod. Nu-mi aud respiraţia şi nimeni nu mişcă. În astfel de situaţii, ne întîlnim privirile cu o complicitate tacită şi sperăm să nu fie ceea ce credem. Încep să mă împac cu ideea că asaltul e un fel de vaccin în jungla urbană a inegalităţii: e iminent şi te face mai puternic. Într-o săptămînă de Fortaleza, la margine şi la centru, nu am întîlnit – nici printre tineri, nici printre bătrîni, săraci sau bogaţi – pe cineva care să nu fi fost asaltat măcar o dată.
În Conjunto Palmeiras se întîmplă totuşi să mă simt mai în siguranţă decît în cartierul dintre nori. Aici locuitorii îmi împărtăşesc protectiv şi părintesc din ştiinţa locală despre „gurile de fum“, cum numesc ei locurile în care stau membrii grupurilor de traficanţi. A lucra pentru o bancă comunitară îţi dă, în cazul ăsta, şi un strat de protecţie locală. Pericolul de a încasa un „glonţ pierdut“ există totuşi, dar mai ales printre localnicii răzleţi. Se cunosc însă locurile minate, iar cu ele alcătuieşti o hartă a locurilor permise şi nepermise. În oraşul de sus însă, orice stradă poate fi un teren minat. Prada e mai scumpă, merită efortul, iar violenţa e astfel imprevizibilă.
Frica devine astfel un fel de a trăi. Cartea profesoarei mele Linda Green începe să îmi sune în ureche ca un slogan:
Lecturile de la cursul de „Putere şi violenţă în America Centrală“ capătă sens.
În 629-ul nebun urcă o tanti tînără cu pantaloni de culoarea violetelor, ochelari mari, faţă transpirată şi un abdomen revărsînd măreţ. Se aşază în faţa mea şi ignoră şi ea, precum noi toţi, grupul vesel care găsise acum să discute despre droguri soft. Privind drept înainte mă lovesc de urechile ei. Dinspre gaura de cercel spre lobul urechii în jos are o tăietură. Urechile ei sînt aşa, la drept vorbind, franjurate. La urechea dreaptă, doamna cu pantalonii de culoarea violetelor a avut nenorocul de a fi ales să-şi pună mai mulţi cercei. Nu vreau să ştiu povestea franjurilor. Unul dintre copiii veseli din spate sare bariera de securitate şi ocupă un loc în dreptul meu. Tac şi privesc pe fereastră, în timp ce nodul din gît devine imobil.
O săptămînă în Fortaleza şi o altă lună jumate, acum ceva timp, m-au învăţat să mă comport, în locuri noi, cu serenitatea şi confortul localnicului. Ca şi cum fiecare stradă pe care trec e, de fapt, strada pe care merg de cîteva ori pe săptămînă, de cîţiva ani. Şi funcţionează. Ieri spre înserat, în terminalul de autobuze, o tanti cu trăsături exotice m-a întrebat dacă autobuzul pe care îl aşteptăm merge spre Siqueira, o parte a oraşului. I-am răspuns natural că nu ştiu. A luat alte străzi la rînd şi i-am răspuns, la fel de simplu şi natural, că merge sigur pe Godofredo Maciel. Şi-a găsit singură răspuns întrebărilor, în timp ce pentru mine momentul a fost o mică victorie urbană.
629 se apropie de terminal, iar gîtul mi s-a blocat cu totul. Copiii rebeli ies, şi el se deblochează puţin cîte puţin. În mintea mea, tot timpul ăsta s-a derulat un calcul absurd, iar liniştea din maşina şi comentariile şoferului, de după, mi-au confirmat că nu eram singură cu această paranoia. Adolescenţi pe droguri tari plus o armă şi un autobuz cu puţini oameni... şi sună a începutul tuturor poveştilor despre asalt pe care le-am auzit aici.
În terminal, răsuflu uşurată şi urc în autobuzul următor. Vuieşte nebun, nu iartă nici o groapă, mă clatin cu gîtul meu încă blocat, punga cu un avocado şi un mango imense alunecă din mîini, nu stă locului. O pun între papucii Havaianas noi,
şi tot fuge. Frînele şoferului îmi trezesc constant teama că ne-am putea face acordeon cu încă cinci maşini din faţă noastră. Mersul cu autobuzul e un sport extrem. Mîini şi picioare se îndoaie de parcă ar fi din gelatină. În dreptul meu, un băiat tînăr şi prăfuit bea o bere Skol la cutie. Se uită cu milă la mine. Dă berea pe gît, aruncă cutia şi „Vrei să-ţi ţin eu punga aia?“
Ieri, într-un alt autobuz, îl interogam disperată pe şofer cu privire la o străduţă pe care trebuia să ajung. De mila mea şi din bunătatea lui a ajuns să oprească microbuzul la o staţie de motorină şi să strige un taximetrist să întrebe direcţii. La stop, a întrebat un alt şofer de pe o maşină la fel de mare şi gălăgioasă ca a lui. Am numărat pînă la cinci persoanele cărora le-a cerut indicaţii. I-am spus că mă descurc, mă simţeam prost, ruşinată, incomod faţă de ceilalţi pasageri. Mi-a replicat că n-are de gînd să mă lase să merg prin soare singură. Şi n-am mai îndrăznit să zic nimic. Am stat cuminte. Vorbea singur „Profesor Otavio Lobo? Pe unde o fi asta?“ La un stop, un şofer urlă de pe partea cealaltă a străzii: „Tu căutai Profesor Otavio Lobo? Vezi că e în dreapta după staţia Petro Bras.“
Brazilia fricii ca mod de viaţă e şi Brazilia celor mai oameni oameni. Autobuzul e o Brazilie mai mică, o oglindă a Braziliei mari, mai mare decît un continent, în toată diversitatea şi exotismul ei. O săptămînă în Fortaleza a însemnat, pînă acum cel puţin, 15 ore de autobuz şi devine astfel parte integrantă a vieţii. Ieri-dimineaţă am plîns împreună cu o tanti, ascultînd povestea unui băiat amărît, pentru că pentru trei reali, adică un dolar, asculţi poveşti care bat orice telenovelă. Spre seară am tremurat împreună cu altă tanti, cînd cineva a urlat la intrarea în maşina deja plină. La orele de vîrf, devenim un corp comun care simte şi trăieşte prin toate mădularele. În afara lor trăim oricum separat şi împreună învăţăm să comunicăm din priviri şi respirăm, cel puţin pe durata călătoriei, aceeaşi Brazilie colorată.
Luminiţa-Anda Mandache este antropolog la University of Arizona.
Foto: L. Ribeiro