Ia-ţi bicicleta şi vezi România

Fotografii realizate de Rupert WOLFE MURRAY.

Există anumite locuri în Europa recunoscute ca fiind minunate pentru mersul cu bicicleta. Amsterdam este pro-biciclete de generaţii; în Copenhaga se spune că peste trei sferturi din călătorii sînt făcute cu bicicleta; în Paris au dezvoltat un sistem de închiriere (mass-bike-hire) şi chiar şi primarul cu păr înfoiat al Londrei, care foloseşte bicicleta pentru a ajunge la serviciu, încearcă să îmbunătăţească reputaţia oraşului de cel mai rău loc de mers cu bicicleta din Europa.

Nu pot numi nici un loc din Europa Centrală sau de Est care să fie bike friendly – maşina încă este conducătorul suprem în această parte a lumii – şi bicicletele sînt privite ca un mijloc de transport pentru ţărani sau excentrici. În România, sfatul standard este „nu folosi bicicleta... şoferii sînt nebuni“, şi majoritatea oamenilor presupune că e o ţară groaznică pentru mersul cu bicicleta. Dar am descoperit că România este o ţară splendidă pentru aşa ceva. Nu numai că e o plăcere să traversezi Bucureştiul cînd traficul este blocat, dar există o reţea de mici drumuri de ţară care duc la cele mai fascinante şi bizare sate din Europa, unde oamenii continuă să trăiască din munca pămîntului (în propria-mi ţară, UK, numai 2% din populaţie trăiesc astfel; în România cifra se apropie de 40%). 

Celălalt avantaj al mersului cu bicicleta în România este faptul că nimeni nu merge cu adevărat. Nu este „pe hartă“ în lumea ciclismului (deşi există un număr în creştere de ciclişti montani, care împînzesc principalele parcuri din Bucureşti). Am auzit de drumuri dedicate cicliştilor în Cehia şi în Elveţia, şi oamenii au ajuns să creadă că a merge cu bicicleta pe drum nu este posibil, sau sigur, fără o bandă separată (deşi nimeni nu auzise măcar de o bandă pentru biciclete în primii 100 de ani din istoria acestui vehicul). România reprezintă unul dintre cele mai potrivite locuri pentru lungi călătorii cu bicicleta (circuite de ciclism). Din momentul în care părăseşti drumul principal, descoperi o altă lume – viaţa la ţară – o lume unde mai poţi vedea oameni pe străzi (spre deosebire de UK, unde toate satele par a fi abandonate) şi în fiecare sat pare a avea loc o altă întîmplare dramatică, cu alte personaje, cu decoruri diferite şi orchestre de cîini alergînd. Unele sate au fost modernizate (distruse), în timp ce altele îşi păstrează farmecul străvechi. Sînt peste 3000 de sate în România. Ţi-ar trebui o viaţă pentru a le explora pe toate. 

Un alt lucru bun pe care îl are România referitor la mersul cu bicicleta este reprezentat de trenurile de noapte. Din Bucureşti poţi lua un astfel de tren pînă în oricare dintre oraşele îndepărtate, cum sînt Cluj, Iaşi şi Timişoara (precum şi către toate oraşele mari care sînt departe de capitală) şi, dacă îţi rezervi un loc la vagonul de dormit, poţi trage un pui de somn bun, într-un pat adevărat, cu cearşafuri bune, de bumbac. Eu numesc aceste vagoane „Maşina Timpului“, întrucît sînt ca o întoarcere la felul în care erau trenurile în anii ’40 şi, chiar dacă merg cu viteza melcului, obişnuiesc să plece din Bucureşti la o oră tîrzie decentă, ajungînd la destinaţie dimineaţa devreme. Dacă lucrezi în Bucureşti, poţi să pleci vineri noaptea, să explorezi un colţişor izolat din această ţară fascinantă, şi să te întorci în oraş luni dimineaţa. Sau îţi poţi petrece weekend-ul şofînd. Călătoria m-a purtat spre singuraticul judeţ Botoşani, localizat în nord-estul îndepărtat al României, chiar la graniţa cu Republica Moldova. Botoşani nu-i unul dintre acele locuri prin care cineva trebuie să treacă pentru a ajunge undeva, este la capătul liniei, înţepenit într-un colţ al României. De asemenea, este considerat unul dintre cele mai sărace judeţe ale ţării, fiind, prin urmare, nedorit din punct de vedere turistic, dar ideal pentru cei ca mine, cărora le place să meargă în locuri care nu sînt invadate de turişti. Urcatul în trenul de noapte cu bicicleta este întotdeauna un eveniment dramatic şi dialogul e, de obicei, ceva de genul: 

– Ce-aveţi acolo? 
– O bicicletă. 
– N-o puteţi lua în tren. 
– Dar mi-au spus că pot cînd am cumpărat biletul. 
– Tîmpiţii naibii de la ghişeu’ de bilete!  

Şi-apoi stau locului, arătînd pierdut şi confuz (şi străin), pînă mă lasă să urc. Am o bicicletă Moulton Touring, care se desparte în jumătate, încăpînd în două genţi mari, astfel că seamănă mai mult a bagaje, decît a bicicletă, şi am reuşit întotdeauna s-o iau cu mine în tren, în avion sau în automobile, fără să trebuiască să recurg la şpagă. (Odată, am luat-o într-un tren de noapte spre Muntenegru, care avea deja cinci oameni dormind în cuşetă.) 

După un somn bun, pe cearşafurile adevărate, de bumbac, însoţitorul cel gras şi morocănos (fiecare vagon are unul) m-a trezit şi mi-a spus „Leorda“ – micuţa staţie spre care mă îndreptam. Părea că întreaga populaţie din Leorda, inclusiv şase potăi, a apărut la tren. Timp de cîteva minute a fost hărmălaie, urmată de o tăcere totală. Sătenii veniseră să-şi întîmpine prietenii, să adune traiste cu diverse şi pe oamenii care coborau; şi-au încărcat căruţele, după care şi-au luat tălpăşiţa. Eu am rămas cu buruienile şi cu cîinii, în timp ce beţivul satului ne privea cu ochii împăienjeniţi. 

Am ajuns la drumul principal şi m-am îndreptat spre Dorohoi, cel de-al doilea oraş ca mărime din zonă, care a fost cîndva capitala evreiască a României (alături de Botoşani şi Iaşi), şi care este acum dat la ştiri pentru că a fost inundat de rîul Siret. M-am dus la piaţă să-mi iau fructe şi nişte brînză şi am fost transportat înapoi în timp, într-o vreme în care oamenii se tachinau prin tîrguri, strigîndu-şi unii altora glume şi fiind mult mai curioşi, mai deschişi decît în zilele noastre. Ţăranii moldoveni sînt spirituali, relaxaţi şi înclinaţi spre filozofare, dar devin o specie rară, pe măsură ce forţele pieţei îi fac irelevanţi. 

Am mers apoi cu bicicleta în micul oraş (sau este un sat mare?) Săveni, unde plănuisem să găsesc o pensiune pentru a-mi petrece noaptea. Drumul pînă acolo mi-a luat aproape toată ziua, deoarece era o călătorie de-a lungul ţinutului. Crezusem că Botoşaniul este un judeţ cu relief neted şi că mersul cu bicicleta va fi uşor. Mă înşelasem în ambele privinţe. Nu-i neted, dar nu e nici deluros. Are un peisaj pe care nu l-am mai văzut nicăieri – cîmpii vălurite. Unicul mod de a-l descrie este să-l compari cu marea. Dacă-ţi poţi închipui forma unui val – lung, regulat, dar fără piscuri – atunci vei putea să-ţi imaginezi pămîntul Botoşaniului, care vine în valuri nesfîrşite: deal urmat de depresiune, urmată de deal. Deşi pămîntul arăta destul de luxuriant şi de verde, nu părea să fie nimeni prin preajmă; erau foarte puţine maşini şi totul părea mai degrabă idilic. 

Fiecare sat, oricît de sărac, are cel puţin un magazin. Toate par să aibă aceleaşi produse, care sînt furnizate de multinaţionale, dar nu aveam dispoziţia necesară să contemplu nenorocirile globalismului. Nu vroiam decît ceva lipicios, dulce şi acidulat, care să-mi potolească setea şi să-mi dea energie. Dar fiecare magazin de sat are ceva ce nu găseşti în oraş: oameni dornici să stea de vorbă cu tine. Toţi erau interesaţi de bicicleta mea, de traseu, de sănătatea mea şi toţi erau incredibil de prietenoşi. Într-unul din magazine, dintr-un sat aflat în apropiere de un lac mare, am văzut cumpărătorii mergînd cu toţii în garaj. Am întrebat de ce şi mi-au arătat o grămadă de cutii de lemn cu peşte viu înăuntru. Negustorul mi-a spus că fuseseră pescuiţi din lac în acea dimineaţă şi că pot trăi fără apă mai bine de-o zi. 

În Săveni, oraşul în care intenţionam să rămîn peste noapte, nu mi-a venit a crede că nu exista pensiune. Se presupune că acesta e cel de-al treilea oraş ca mărime din judeţ, şi nu era nici un loc pentru şederea vizitatorilor. Am petrecut cîteva ore plîngîndu-mi de milă şi dorindu-mi să fi adus accesoriile pentru camping, cînd mi-am amintit de un prieten care se mutase în Dubai, şi ai cărui părinţi proveneau din această zonă. Cîteva telefoane mai tîrziu, primisem adresa şi mă îndreptam către un sat din apropiere, unde am fost tratat ca un rege. 

Ziua următoare a fost o aventură de proporţii epice, mergînd cu bicicleta pe acele valuri incredibile de pămînt, iar, nu după mult timp, eram la graniţa cu Moldova. Un lac imens marchează graniţa, pe aproximativ 30 km, şi m-am întrebat de ce nu era nimeni prin preajmă, unde erau turiştii în acest peisaj arhaic, cu lacul său întins şi minunat? Nu că m-aş fi plîns, departe de mine acest lucru, savuram faptul că drumul era, practic, liber (poate trecea o maşină la fiecare zece minute). Cîteva ore mai tîrziu, am întîlnit un băiat cu o căruţă cu pepeni verzi, un moment bun pentru a mă opri să prînzesc. Mi-a spus că părinţii lui se mutaseră pe plantaţia de pepeni şi locuiau într-o baracă. I-am dat briceagul meu şi am plecat cu burta atît de plină, pe punctul de a plesni. 

Drumul de-acolo pînă la Botoşani a fost o corvoadă fără margini, dar una care a oferit şi recompense. Strălucirea dată de satisfacţie, pe care o capătă cineva la finalul unei lungi călătorii, este incredibilă. Am trecut prin oraşul Ştefăneşti şi printr-un alt sat mai mare, unde părea că are loc o revoltă (m-am oprit să mă zgîiesc şi am aflat că nu erau decît nişte ţărani beţi, care strigau unul la altul pe uliţă), precum şi prin cîmpuri şi păduri nesfîrşite. Am început să asud ca un porc, pentru ca, pînă la urmă, să mi se facă frig de-a binelea. Cînd m-am apropiat de închisoarea din suburbia Botoşaniului, ploua cu găleata, dar, spre norocul meu, aveam haine impermeabile şi am reuşit să nu mă ud. 

În noaptea aceea eram în vagonul de dormit, pe drumul de întoarcere spre Bucureşti. 

traducere din limba engleză de Patricia MIHAIL