Good news, no news

Cuprins de sentimentul unui bine viitor, pe care-l anticipam, optimist, printre străzile Bucureştiului făcute harcea-parcea, am comis imprudenţa de a scrie un editorial "de bine" despre Videanu. S-a întîmplat acum cîteva săptămîni, în Cotidianul. Şi mărturisesc că nu-mi stă în fire. Dar mi s-a părut că pentru prima oară, în ciuda blocajelor din trafic pentru care-l înjur şi eu, zilnic, ca mai toţi bucureştenii, pe mai-marele de la Primărie, se repară străzile temeinic. Părere pe care mi-o menţin, la fel cum cred în continuare că şi schimbarea bordurilor e justificată, cel puţin estetic, pentru că nu mă pricep să analizez calitatea betonului din care sînt făcute. Poate am greşit, poate nu. Ceea ce m-a pus pe gînduri a fost însă reacţia majoritaţii cititorilor. Pentru înjurăturile "forumiştilor" n-am suferit prea mult. E deja un truism să spui despre majoritatea celor care comentează articolele din ziare pe net că sînt o specie bizară ieşită din dicţionarul de argou al limbii române. În plus, îi uneşte laşitatea anonimatului, la adăpostul căruia îşi permit să te înjure de mamă, pentru o opinie despre borduri. Dar am primit comentarii pline de indignare şi chiar răutăcioase, inclusiv pe e-mail sau prin viu grai. O sumă de indivizi a încercat să mă convingă, preţ de cîteva zile, că am lăudat un hoţ, un nemernic, şeful mafiei PD-iste. Ceea ce nu făcusem, neam! Singura mea "vină" din articol era să constat că, după 17 ani de experimente nereuşite cu asfaltul Bucureştiului, cineva s-a hotărît să toarne bitum şi betoane în altă manieră decît cea consacrată sub numele de cîrpeală. De fapt, după cum aveam să constat din discuţia lămuritoare cu unul dintre colegii de breaslă, problema noastră e alta: ne-am dezobişnuit să spunem ceva de bine. Cînd vine vorba de autorităţi politice sau administrative, expresiile comune sînt înjurăturile. A ajuns să ni se pară firească asocierea funcţiei publice sau politice cu hoţia şi corupţia. Ceea ce, desigur, are adînci rădăcini şi explicaţii în istoria noastră recentă, dar nu exclude miracolul ca, din cînd în cînd, să se mai întîmple şi ceva bun. Eu, unul, refuz să cred că Băsescu, Tăriceanu, Videanu sau - şi mai şi! - Vadim Tudor ori chiar şi Becali sînt exclusiv ticăloşi, nemernici, proşti şi corupţi. N-am stat să fac inventarul faptelor bune pe care le-au săvîrşit în ultimii ani, dar cred că ele există în fişa biografică a fiecăruia. Mă întreb, făcînd analogie cu schema pedagogică a educării copilului prin lăudarea lui pentru fiecare faptă bună comisă, de ce nu s-ar putea aplica şi la personajele publice? La urma urmelor, deşi unii, probabil, au uitat asta, avem de-a face tot cu oameni. Şi ei împărtăşesc frustrarea oricărui individ care e pus la colţ pentru orice greşeală, dar căruia nu i se recunosc niciodată meritele. Ştiu şi înţeleg foarte bine avantajele unei înjurături. Sînt ziarist în România, o ţară în care jurnaliştilor li se încredinţează misiunea de a descoperi în fiecare zi adevărul zicalei good news, no news. Dar asta nu mă împiedică să mă întreb, din ce în ce mai des, dacă nu cumva ne-am rătăcit în labirintul unei încercări prosteşti de a demonstra, în fiecare zi, că ne merge rău, doar pentru că ăsta e singurul lucru care ne mai face să ne simţim bine.