Ghid de orientare urbană - cum descoperim Bucureştiul?

26 iunie 2013   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Bucureştiul poate părea un oraş lipsit de personalitate. Şi de poveşti. De multe ori, e greu să-l iubeşti. E greu să-l descoperi. Un străin „aterizat“ la Bucureşti e ca şi pierdut în spaţiu. În Capitală, există un singur punct de informare turistică, în pasajul de la Universitate. Ca să ajungi acolo, poţi să iei un autobuz sau un taxi. Cu autobuzul e simplu şi are capăt de linie la Piaţa Unirii. Cu taxiul, e o adevărată aventură.

Noul sistem de chemat taxiul la aeroport poate părea dificil şi unui român, darămite pentru un străin. Se speră, însă, că aşa se va scăpa de taximetriştii-pirat, care erau foarte scumpi, şi că se vor evita situaţii precum cel cu japoneza care a fost ucisă după ce s-a urcat într-un taxi, de la Aeroportul Otopeni.

Dincolo de asta, odată ajuns în centrul oraşului, cum descoperi Bucureştiul? Acum doi ani, au apărut autobuzele turistice roşii, după modelul londonez, cu etaj, care făceau un tur al Capitalei, pe la principalele obiective. Traseul era Piaţa Presei – Muzeul Satului – Arcul de Triumf – Piaţa Victoriei – Calea Victoriei – Palatul Parlamentului – Piaţa Unirii – Universitate – Piaţa Romană – Piaţa Victoriei – Piaţa „Charles de Gaulle“ – Şoseaua „Kiseleff“ şi Piaţa Presei. Autobuzele umblau mai mult goale, iar pe timpul iernii au fost suspendate.

Sînt oraşe europene unde turiştilor li se propun tururi tematice. Într-un astfel de tur, la Londra, de exemplu, poţi să mergi pe urmele lui Jack Spintecătorul. La Paris – un tur al muzeelor de artă. Altul – al bisericilor, al caselor memoriale ş.a.m.d.

La Bucureşti, adevărul e că nimeni nu s-a ocupat de promovare. Să-i descopere poveştile şi să le pună în valoare. Turiştii vin să vadă „Ceauşescu’s House“ – Casa Poporului, adică – şi cel mult trei-patru muzee (al Satului, al Ţăranului, Antipa şi cel de Artă). Dincolo de cîteva concerte sau meciuri de fotbal importante, care au adus în Capitală şi turişti străini, la un moment dat, Bucureştiul a găzduit acţiuni care „să atragă atenţia“: intrarea în Cartea recordurilor cu cel mai mare tort, cea mai mare salată sau cea mai lungă instalaţie de Crăciun!

Lipsesc, însă, în promovarea Bucureştiului detaliile, poveştile mai puţin cunoscute sau mai puţin spuse. La Londra – revin iarăşi la capitala britanică! – sînt zone care te surprind la fiecare pas cu o inscripţie care-ţi aminteşte de un nume sau care-ţi spune o poveste.

În Bucureşti, Eminescu a locuit sau a scris în cel puţin şapte clădiri. Nu-l putem compara pe Eminescu cu Shakespeare, de exemplu. Dar, dincolo de opera lui, viaţa în sărăcie, iubirea cu Veronica Micle, felul în care a murit, puse cap la cap, pot contura o poveste care să fie spusă turiştilor străini cînd sînt plimbaţi prin oraş. E o idee! „Pe urmele lui Eminescu, în Bucureşti.“ Şi poate fi un traseu nu doar pentru turişti, ci şi pentru elevii de şcoală.

Odiseea plăcilor memoriale

Ion Lazu e un poet născut în Basarabia. A fost impresionat de faptul că în străinătate – sau chiar în ţară – există zone unde case sau străzi sînt marcate cu plăci memoriale. „M-a impresionat această importanţă care se dă scriitorilor în alte părţi şi am zis: de ce nu şi în Bucureşti?“

Aşa că Ion Lazu a făcut un proiect care a fost aprobat şi finanţat de Uniunea Scriitorilor. Sarcina de a pune plăcile i-a revenit chiar lui, şi de aici a început adevărata provocare.

„A fost, mai întîi, o muncă de cercetare. Pentru că, după Revoluţie, Uniunea Scriitorilor a rămas fără arhivă. Aşa că a trebuit să caut în Arhiva Academiei, în cărţile de telefon, să întreb oameni care au cunoscut un scriitor sau altul. N-a fost deloc simplu. Am întîlnit oameni care ştiau o grămadă de lucruri despre un scriitor, dar nu-i ştiau adresa. Unele case nici nu mai există. Sînt străzi, cartiere întregi care au dispărut, au fost demolate. Aşa că, la mulţi scriitori de pe lista mea am renunţat să le mai pun plăci. După identificarea caselor, am început o adevărată muncă de lămurire cu cei care locuiesc acum în acele case. Aceştia au dreptul să spună că nu vor să se monteze o placă memorială pe casa lor. Şi acest lucru s-a întîmplat, şi nu de puţine ori. De exemplu, proprietara casei unde a locuit Mihail Dragomirescu mi-a spus net, în faţă, dar după multe discuţii: «Dumneata chiar nu înţelegi? Eu nu accept să punem placa memorială pe casă. Nu sînt de acord şi gata!» Unii se gîndesc că vor avea probleme dacă vor dori să vîndă casa, fără să ia în calcul faptul că simpla bucată de marmură, cu cîteva rînduri despre un scriitor, ar putea, de fapt, să crească valoarea casei. O altă persoană s-a gîndit că cine ştie ce obligaţii îşi asumă dacă pune placa pe casă. Aşa că a mers cu mine la Uniunea Scriitorilor, de unde i s-a dat o hîrtie în care a fost asigurată că, dacă se întîmplă ceva, Uniunea va suporta cheltuielile.“

Montarea fiecărei plăci s-a dovedit a fi o aventură. Uneori, după discuţiile de rigoare, după ce obţinea aprobarea proprietarului casei, Ion Lazu se ducea cu placa şi cu doi muncitori după el, să o monteze. Era nevoie de patru găuri în perete, iar pentru asta – de curent electric. Au fost situaţii în care proprietarii refuzau să le dea acces la o priză. Mergeau la vecini, treceau cu cablurile electrice peste stradă şi duceau treaba la bun sfîrşit. După ore întregi de mers pe străzi, de cercetat arhive sau de discuţii cu proprietarii caselor, Ion Lazu se ducea acasă şi punea pe hîrtie toate aventurile din ziua respectivă. Aşa a apărut şi o carte: Odiseea plăcilor memoriale.

În total, au fost montate 200 de plăci, purtînd numele unor scriitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi, mai mult sau mai puţin controversaţi.

Eu n-am ştiut, de exemplu, de Ury Benador, care se pare că a fost un romancier de origine evreiască, deloc de neglijat. Placa lui memorială poate fi văzută pe o casă lipsită de personalitate, aproape de intersecţia Calea Călăraşilor cu strada Traian.

Ion Lazu nu a făcut vreo distincţie între scriitorii controversaţi – acuzaţi că ar fi colaborat îndeaproape cu regimul comunist – şi cei care, dimpotrivă, au avut de suferit de pe urma acestuia. Fiecare a primit o placă în funcţie de contribuţia adusă literaturii române, de valoarea operelor sale. Ion Lazu a observat, însă, că a existat o nomenclatură a literaturii, cu scriitori care au locuit în vile impozante, în timp ce alţii trăiau în mansarde sau în subsoluri.

În căutările sale, autorul a descoperit şi numeroşi scriitori care au făcut puşcărie politică. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a întocmit o listă cu peste 400 de scriitori din toată ţara care s-au aflat într-o asemenea situaţie. Asta înseamnă – spune Ion Lazu – cam o treime din totalul scriitorilor din perioada comunistă. De aici, o nouă idee: aceea de a face, la un moment dat, un monument în cinstea scriitorilor care au făcut puşcărie politică. Dar proiectul cere timp… Totodată, 22 de plăci memoriale aşteaptă în depozitul Uniunii Scriitorilor să fie montate, dar nu mai sînt bani. Unele dintre plăcile montate deja au fost distruse sau acoperite cu graffiti, altele au fost date jos de proprietarii caselor, care s-au răzgîndit (e cazul plăcii lui Ion Popescu Gopo).

Într-o zi, m-am oprit în faţa vilei în care a locuit Eugen Barbu, pe strada Mihai Eminescu. Am întrebat cîţiva trecători ce ştiu despre Eugen Barbu. „O, da! Eu sînt din Cîmpulung!“ – îmi spune o tînără. „Eugen Barbu s-a născut acolo, avem şi un liceu care-i poartă numele.“

Era clar, îl confunda pe Eugen Barbu cu Ion Barbu, scriitor şi matematician.

De aceea, mă gîndesc că n-ar strica organizarea unor trasee pe la casele unde au trăit marii scriitori în Bucureşti. Dacă nu pentru turişti, măcar pentru elevi. Iar la fiecare casă – povestea scriitorului respectiv. Numai în zona C.A. Rosetti sînt cel puţin şase astfel de locuri. Ion Băieşu a trăit într-un bloc „cu bulină roşie“, de pe C.A. Rosetti. Cine-şi mai aminteşte de „Tanţa şi Costel“?

Puţini ştiu că Liviu Rebreanu şi Ion Minulescu au fost vecini. Au locuit în acelaşi bloc, lîngă Palatul Cotroceni, la acelaşi etaj, uşă în uşă. Familiile au donat apartamentele statului român şi s-au amenajat acolo două case memoriale pline de obiecte, tablouri, manuscrise care au aparţinut celor doi. De altfel, casele memoriale ale scriitorilor din Bucureşti pot fi numărate pe degete, iar toate au fost înfiinţate prin bunăvoinţa familiilor acestora.

Cel mai cunoscut şi vizitat „muzeu“ rămîne Casa Poporului. Aproape 150.000 de vizitatori anual, dintre care 80% sînt turişti străini. Poveştile mici ale Bucureştiului ne scapă printre degete. Nu le cunoaştem sau nu le punem în valoare.

Cît de promovat este Castelul Vlad Ţepeş din Bucureşti? Are şi el o poveste, şi nu numai brandul Dracula ar putea să atragă turişti. Mutăm monumente ca să construim bulevarde (vezi cazul Hala Matache), deşi, în toată lumea, regula e tocmai pe dos: bulevardele ocolesc monumentele. Sau lăsăm clădiri de patrimoniu să ajungă loc de adăpost pentru oamenii fără casă, sau pînă cînd un incendiu le distruge pentru interese imobiliare (vezi cazul Moara lui Assan).

Ştiaţi că în Bucureşti mai există o singură stradă în trepte (strada Xenofon, în apropiere de Parcul Carol)? În alte ţări, astfel de locuri sînt puncte de atracţie turistică, au un farmec aparte şi sînt puse în valoare. Tot în alte ţări, centrele vechi ale marilor capitale sau ale micilor oraşe sînt căutate şi bătute la pas de turişti. La noi, Centrul Vechi a devenit un rai al cîrciumilor. Şi uite-aşa, Bucureştiul rămîne cunoscut ca „oraşul cu femei frumoase şi băutură ieftină“! Nu e rău nici aşa, dar poate că nu e suficient.

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio România.

Foto: L. Muntean

Mai multe