Ghepterii - blestemul unui neam

13 octombrie 2005   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Din cele 1.200 de familii de ghepteri din toată lumea, 5 s-au pripăşit în cartierul Plopi, o periferie a Timişoarei. Toate poartă numele de Vuhinger. Mulţi Vuhingeri au căzut seceraţi de boli grele, necruţătoare. Unii au avut o moarte fulgerătoare, căzută ca din cer. Nici vremurile nu au sprijinit trupuri. De ani de zile, de cînd le-au murit caii murani şi li s-au spart instalaţiile de spectacol, ghepterii parcă s-au stins. Copiii lor, neasemuit de frumoşi şi de fragezi, poartă pe capete, grele păcate părinteşti, săvîrşite cu tradiţie, într-o necununie de acelaşi sînge. Amanda are o gaură în inimă Rosita are împreună cu Remus patru copii şi locuiesc la drum, într-o vagonetă, între o alimentară părăsită şi o casă de român. Rosita şi Remus sînt verişori de gradul I. Ghepterii nu se iau decît între ei - gradul de rudenie de la verişor-prim încolo nu contează. Sînt împreună de 13 ani. Femeia a scos pe culme hăinuţele celui mic şi îşi face timp să stea de vorbă în vagonul din spate, unde locuieşte cumnatul ei, acum plecat la lucru. "Mă scuzaţi că vă primesc aici, numa' să-i spun fetei să termine curăţenia şi mergem dincolo, la căldură." Amanda, fata cea mare, apare în uşa vagonului, palidă, înaltă şi neasemuit de frumoasă. Maică-sa îi explică ce are de făcut şi o trimite printr-un semn, dincolo. Rosita e brună şi priveşte cu ochi mari, neiscoditori. "Vedeţi în ce sărăcie ne scăldăm, vai de capul nostru! Muncim cu ziua pe la oameni să ne cumpărăm mîncare să dăm la copii. Noi nu sîntem ţigani, domnişoară, să cerem sau să furăm. Nouă ne place munca, dar să avem ce munci." Fata mică, Beatrice, are patru anişori şi-i joacă ochişorii ca perlele. În vagonul strîmt abia încăpem noi, un dulap, o masă cu două scaune şi un pat. În jur luceşte curăţenia. "Eu am făcut curat" - se laudă Bia, învîrtindu-şi zulufii castanii pe un deget minuscul. Rosita se ridică să ne facă o cafea, dar îşi aduce aminte că a vîndut filtrul alaltăieri. Ne aprindem ţigări. "Uite, azi sînt bucuroasă că a plecat Remus la oraş cu televizorul, să-l vîndă. Dar, slavă Domnului, n-a găsit client. Atîta mai avem şi noi." O rog să-mi spună ceva în limba lor, orice. Rosita se gîndeşte, rîde voluptuos cu ţigara între degete şi mă întreabă: "Con kargeastu menkai?". Asta înseamnă în româneşte "Cine v-a chemat aici?". În uşă apare Amanda, care ne pofteşte în primul vagon. Îşi trece mîna prin păr şi deodată se îngălbeneşte la faţă, iar ochii i se înceţoşează. Rosita o trage afară din vagon şi o palpează pe piept: "Se îneacă de la fumul de ţigară, are crize". Rosita ne spune că Amanda s-a născut cu gaură în inimă. Ricardo are un puternic retard mental Remus lucrează cu ziua pe la oameni, prin Plopi, iar Rosita merge în Timişoara şi face menaj: "Să-ţi spun cum mi-am găsit slujba: am intrat într-un bloc şi am bătut la uşă. A ieşit o doamnă în vîrstă. I-am zis că-i fac totul lună în casă, numai să-mi dea cît vrea ea, să am cu ce-mi hrăni copilaşii. De atunci mă cheamă mereu". Ghepterii din Plopi sînt toţi scăpătaţi, dar de ajutat între ei, nu se ajută. "Ei se bucură de răul meu, aşa să ştii. De asta nu-mi spun la ei necazul vreodată." În schimb, dacă vreunul dintre ei este batjocorit ori lezat în oricare alt fel de alt neam decît cel de ghepter, atunci cu toţii se strîng şi-şi varsă mînia asupra aceluia. Aici în vagon e cald, pe plita electrică fierbe ciorba, băieţelul cel mic doarme pe singurul pat pe care-l au Vuhingerii. Şi Rosita îmi povesteşte cum au ajuns de-şi lasă încălţămintea în drum şi-şi trag curentul de la vecinul român: "Domnişoară, noi am avut casă mare aici, în Plopi. Cînd deja nu ne mai mergea cu spectacolele de circ, ne-am luat casă şi am fost primii de aici care am avut termopane". Scoate dintr-o cutie cîteva poze îngălbenite. "Ia priviţi aici!" Poza e desprinsă parcă dintr-un film: Rosita e coafată, îmbrăcată la costum şi stă lîngă o canapea de piele într-un dormitor luxos, care dă, prin geamurile mari, în stradă. Tot atunci, s-au gîndit să cumpere o paraşută, să meargă din oraş în oraş, pe la bîlciuri, să mai facă bani. Au împrumutat o sumă foarte mare de bani şi au cumpărat-o. "Ştiţi cum ne-am distrus noi? Cu ringispiler-ul. L-am cărat cîteva veri după noi pe la ruga (n.r. bîlci), dar banii tot nu i-am scos. Şi dobînda foarte mare, uite aici ne-a adus. La sapă de lemn." Copiii Rositei au pielea brună şi ochii mari, curaţi. Soseşte băiatul cel mare, Ricardo. Îl vedem prin geamul vagonului care dă în drum. Ricardo ajunge în faţa geamului, îşi roteşte privirea pe sus, pierdut, se întoarce pe-un picior şi apoi pleacă. Cu ochii grei, Rosita îndreaptă capul înspre drum: "Îl vezi, se chinuie învăţătoarele de trei ani de zile să-l înveţe alfabetul". Ricardo s-a născut bolnav psihic şi are un puternic retard mental. Nenuntiri "Pe noi nu ne ţine o hîrtie, ca la români" - spune Rosita. Ghepterii se iau între ei fără să se cunune. În schimb, copiii se botează la biserică, cu preot catolic, majoritatea lor îmbrăţişînd această religie. Nu se primesc daruri, dar petreceri se fac. Şi încă ce petreceri! De obicei, închiriază spaţiul barului şi se distrează pînă în zorii zilei. "Uite, de exemplu, la ăla mic la botez a cîntat Guţă, că are casa mai la deal de noi. Nu ne-a cerut un ban." Femeile gheptere nu au voie să se căsătorească decît în neamul lor, iar dacă încalcă regula, sînt aruncate din familie şi lăsate în drum. La fel se întîmplă dacă nu sînt găsite fecioare de soţii lor: "Pot să vorbească cu români, nu ne opunem, dar cînd e vorba de căsătorie, lucrurile se schimbă". Căsătoriile nu se impun, iar fetele nu se cumpără, ca la ţigani: "Trebuie să existe dragoste. Altfel..." Speranţa Rositei şi a lui Remus este ca în martie să poată merge pe locul lor, pentru că acesta e "închiriat" pe o anumită perioadă. Remus are un frate în Germania care le-a promis că le dă 5.000 de euro să-şi cumpere loc, mai la deal, într-o grădină. "Acum nu putem să ne tragem vagonul acolo că e noroi, îi grădina arată. Da'-n martie plecăm." Din vremuri de glorie Remus ajunge acasă de la făcut ciment prin vecini. Îşi sărută copiii şi nevasta şi se aşază jos - abia încape în vagon. Se joacă cu cel mic, care între timp s-a trezit. Îşi aminteşte de circul şi spectacolele de altădată. "Era viaţa noastră. Altceva nu ştiam să facem. Decît salturi mortale - şi nu foloseam salteaua cînd ne aruncam - şi aruncări de cuţite. Eu ţineam 29 de scaune pe frunte, sprijinite unul într-altul doar într-un punct. Tata, Victor îl chema, era şeful circului. Ignat, frate-miu, era acrobat, Anton era cu muzica, ştia să cînte la acordeon, trompetă, chitară şi ne acompania salturile şi celelalte numere." Cînd ajungea caravana celor opt vagoane, oamenii ştiau că a venit Circul 2 Timiş. Vagoanele erau trase de cai murani, din aceia mari şi frumoşi, pe care-i şi foloseau Vuhingerii în spectacole. Cel mai dificil număr pe care l-a facut Remus? "Aveam pe piept 500 de kilograme de beton. Şi venea unul din fraţii mei cu un baros şi spărgea betonul pe pieptul meu. Îl făcea bucăţi-bucăţele." Pierdut prin geam, mîngîindu-l pe cel mic: "S-a dus tradiţia... Au murit zilele." Cu ochii de-un albastru hipnotic, Remus se ridică să se întoarcă la muncă. Icneşte scurt şi se ţine de şale. Îl înjunghie în spate de mult timp, dar îi e teamă să meargă la un control. Tatăl Fridei a înnebunit Pe o uliţă lăturalnică, alte vagonete de ghepteri, în faţa unei case, taie calea. Aici locuieşte o mătuşă de-a Rositei. Casa e a feciorului, pierdut de drumurile străinătăţurilor. Gisella Vuhinger are aproape nouăzeci de ani şi locuieşte cu nepoţica ei, Frida, pe care o creşte de mică. "Locuim aici pînă vine băiatul meu din străinătate. Apoi, ne-om muta în vagoane." Femeia are faţa brăzdată de riduri şi ne primeşte în casa ei, fără măcar să apucăm să spunem cine sîntem şi de ce am venit. Gisella a fost acrobată la circul "Picullini". Cel mai mult i-a plăcut să danseze pe scenă Belciuk, un dans indian. Frida ascultă povestea a zecea oară şi, în răstimpuri, îşi întreabă bunica cîte ceva în limba lor. Apoi îşi împreunează mînuţele la gură şi, ca de-o boacănă, rîde copilăros şi cristalin. "Nu avem, domnişoară, nici de unele. Trăim dintr-un ajutor social de 800.000. Uite, de două zile nu am luat pîine. Mă credeţi? Da', de furat, nu fur şi de cerut, nu cer. Aşa sîntem noi, ghepterii, mîndri. Am nouăzeci de ani şi nu-mi place să minţesc." Gisella e înaltă şi trupul ei obosit mai păstrează subţirimea unei dansatoare fragede, pe o scenă. "Nu mi-i de altceva, da', eu mor acuşi, şi-mi rămîne fata singură. Cine să o grijească în lipsa mea?" Pe mîinile brăzdate, întunecate de ani şi sărăcie, Gisella are un inel strălucitor. I l-a adus unul din băieţii ei, care a murit curentat. Mă întreabă dacă-mi place. Se chinuie apoi să şi-l scoată de pe deget şi mi-l întinde. Nu acceptă un refuz: "Cine ştie dacă ne mai întîlnim în viaţa asta? Să vă aduceţi aminte de mine". Frida ne conduce prin Plopi, printre noroaie, şi pune o mulţime de întrebări. Ştie tot ce mişcă în satul ăsta, e la curent cu tot. "Aţi văzut ce frumos v-a primit bunica?" - mă întreabă şi păşeşte de parcă drumul e casa ei. "Pe aici, pe aici" - şi rîsul ei cutremură seara. O întreb cum de ne-au dat drumul aşa uşor în casă. Puteam fi hoţi. "Noi, ghepterii, nu ne temem de nimic" - şi iar rîde, sărind o baltă. Mama Fridei e moartă, iar tatăl e prin lume. A înnebunit.

Mai multe