Fundaţia Speranţa şi căţeii nimănui

28 ianuarie 2015   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

După ce treci de tîrgul de vechituri din Vitan şi o iei spre Popeşti Leordeni, se face undeva, la dreapta, un drum lung şi noroios, după care nu mai crezi că poate urma ceva... La un moment dat, spre capătul drumului, se profilează în zare o clădire. Doi cîini măricei, flocoşi şi hiperactivi, te aşteaptă cînd ieşi din maşină – fără intenţii agresive... De fapt, aflu că sînt două... doamne, Ursula şi Ţiganca. Ele sînt gardienele şi maestrele de ceremonii informale ale adăpostului Fundaţiei Speranţa. Înăuntru, cealaltă serie de pensionari ai adăpostului te întîmpină într-un lătrat în canon. Din camera de izolare, pentru cazurile mai grave, apar căţei care abia merg, abia aud sau văd. În schimb, trăiesc fericiţi – cît de fericiţi se poate, în situaţia dată – şi pînă la adînci bătrîneţi... Ceilalţi cîini, cei pe picioare, stau cîte unul sau doi într-o cuşcă. Curaţi, îngrijiţi, hrăniţi, majoritatea „pensionarilor“ de acolo sînt căţei salvaţi din situaţii nefericite, ori adoptaţi de cineva care nu are unde să-i ţină el însuşi. Primul nostru ghid este una dintre doctoriţele stabilimentului, Cristina Preda, care vorbeşte despre toţi cîinii de acolo, cu dedicaţie şi afecţiune – şi tot aşa se şi poartă cu ei. Florina Tomescu, fondatoarea adăpostului, ne dă restul detaliilor şi ne întregeşte poveştile ocupanţilor patrupezi. 

Cînd a fost înfiinţată Fundaţia Speranţa?  

Fundaţia Speranţa a fost înfiinţată în 1996, cînd un grup de oameni care lucrau împreună au vrut să ajute copilul bolnav al unuia dintre ei. Însă adevărata activitate a fundaţiei a început în 21 aprilie 2001, cînd primarul Bucureştiului (Traian Băsescu), după ce a fost ales, a anunţat că în acea zi începe uciderea cîinilor maidanezi.  

Care este scopul fundaţiei?  

Scopul fundaţiei este să putem ajuta cît mai mulţi cîini să supravieţuiască, după ce au avut neşansa să se întîlnească cu oficialităţile de diverse niveluri în domeniu (hingheri, medici primari, directori de programe...) şi cu oameni... neomenoşi. Şi, cîteodată, ca unii căţei mai norocoşi să ajungă la noi înainte de a afla că aceşti „oameni“ chiar există.  

Cîţi cîini sînt în adăpost? De unde provin ei, ce le puteţi oferi, cît trăieşte un cîine în adăpostul dumneavoastră?  

Adăpostul are acum 560 de cîini. Ei sînt de toate vîrstele, unii foarte bătrîni, alţii – căţelandri veseli şi fără griji, alţii – pui abandonaţi fără milă pe şosele, în saci sau cutii. Avem o grupă de 16 cîini, toţi recuperaţi din diverse contacte nefericite cu oamenii. Au fost călcaţi de maşini, bătuţi, împuşcaţi. Sîntem mîndri de ei. Sînt înduioşător de bucuroşi şi de recunoscători că trăiesc, au fiecare căruciorul personal cu care se deplasează. Toţi căţeii adăpostului au fost aduşi la noi pentru a fi salvaţi. Noi nu adunăm cîini de pe stradă, nu avem loc pentru toţi, dar întotdeauna am găsit o soluţie pentru un cîine care are nevoie urgentă de ajutor. Tuturor le oferim o îngrijire decentă şi, mai ales, multă dragoste şi atenţie. Practicăm adopţia la distanţă, iar un cîine pleacă de la noi numai după ce ne convingem că pleacă la mai bine. Nu practicăm eutanasia. Cîinii bătrîni sînt trataţi cu şi mai mare grijă, aşa cum trebuie să fie tratată orice fiinţă după o anumită vîrstă. Îi respectăm şi-i ajutăm să-şi trăiască bătrîneţile mai uşor. 

La noi în adăpost, un cîine trăieşte cît vrea el. Bineînţeles că, la cea mai mică problemă de sănătate sau de comportament sesizată de îngrijitori, imediat intervine medicul adăpostului şi, dacă problemele lui nu se pot rezolva la cabinetul nostru, se apelează la un cabinet mai dotat, cu care colaborăm de ani buni. Avem realizări deosebite pentru mulţi cîini – ceea ce ne bucură; dar, în acelaşi timp, ne doare, fiindcă înseamnă că acei cîini au avut suferinţe mari. Fiecare caz grav în care am avut şansa să ajutăm cîte un căţel ne-a arătat, încă o dată, de cîtă cruzime fără rost, de cîtă indiferenţă şi lipsă de respect pentru viaţa acestor fiinţe sînt în stare oamenii. Nici măcar accidentele de maşină, cînd sînt călcaţi fără milă cîini, nu sînt de scuzat.  

Puteţi să ne împărtăşiţi cîteva dintre poveştile cîinilor din adăpost? 

Sînt multe cazuri în care, din păcate, avem de-a face cu cruzimi inimaginabile, premeditate, făcute de oameni frustraţi, poate bolnavi, cărora în general le cad victime cîinii blînzi. De exemplu, Griviţa, cîinele bun şi blînd de pe Calea Griviţei, căruia cineva i-a tăiat botul. Acest cîine nu a atacat niciodată pe nimeni. Îşi ducea viaţa de maidanez pe lîngă blocurile din Calea Griviţei, unde multă lume îl iubea. Cînd a dispărut cîteva zile, cei ce-l hrăneau au crezut că a fost luat de hingheri. A apărut tîrîndu-se, plin de sînge, cerînd parcă ajutor. Avea botul tăiat complet. A fost operat de două ori pentru a se putea extrage toate bucăţelele de os care i-au perforat bucăţica de limbă pe care o mai avea. A fost dificil să i se poată reconstrui căile respiratorii.  Recuperarea, hrănirea, adaptarea la noile condiţii de mîncat, de respirat, de trăit ale acestui cîine au fost făcute cu devotament de către medici şi îngrijitori. Fotografia acestui cîine a făcut înconjurul lumii. A fost vizitat de o mulţime de ziarişti străini, care doreau să vadă cum a fost posibil să fie salvat. Dar lecţia de viaţă a dat-o, de fapt, acest căţel tuturor celor din jurul lui. Nici un moment nu a arătat ură sau teamă în preajma oamenilor, deşi un om i-a provocat o asemenea suferinţă, premeditat şi iraţional. În timpul intervenţiilor chirurgicale şi în tot timpul tratamentului a fost cooperant, cu un comportament exemplar. Pentru Griviţa a fost construit un adăpost ambulatoriu, steril, unde a stat pe perioada recuperării. Acum are padocul ei, un coteţ frumos, pictat de copiii care au vizitat-o.  

Vă mai pot spune povestea Valentinei. Este un cîine mare, galben, foarte frumos, pe care tot un om l-a aruncat într-un puţ adînc, pe un cîmp, cu un sac plin de cărămizi legat de gît. Valentina a încercat să se salveze, dar nu a reuşit decît să facă cîteva găuri în sac şi să scape de cîteva cărămizi. Norocul ei a fost că pe cîmp au scurtat drumul cîţiva trecători, care au auzit-o urlînd de spaimă, foame, disperare. Colegii mei au salvat cu greu căţelul, era îngrozitor de slăbit şi deshidratat.  După două săptămîni de convalescenţă, Valentina a fost adoptată şi acum este fericită.  

Din păcate, sînt şi căţei care, deşi sînt salvaţi de noi, vindecaţi, nu au şansa pînă la capăt să revină la un cămin propriu. Este uimitorul caz – pentru noi – al lui Lucky. Un îngrijitor al adăpostului a găsit acest căţel în urmă cu cîţiva ani, călcat de maşină şi aproape îngheţat. Pentru că era în perioada sărbătorilor de iarnă, toţi am bănuit că a fost speriat de pocnitori şi s-a rătăcit. A fost operat la coloana vertebrală şi a început să se adapteze în adăpost. După multă vreme, cineva a văzut poza lui la noi, pe Internet, şi ne-a contactat, spunînd că a pierdut acest cîine şi-l revendică. Am fost foarte bucuroşi, am aşteptat cu nerăbdare să vedem cum decurge revederea, mai ales că urma să vină întreaga familie, adică şi copiii. După cîteva zile de cînd l-au luat acasă, Lucky a fost adus înapoi.  

Prezenta două inconveniente. După operaţie – care a fost salvatoare, în sensul că Lucky poate folosi picioarele, aleargă, se joacă –, în fiecare zi, picioarele lui trebuie igienizate. Aceasta se face în adăpost de doi ani, zilnic, fără ca cineva să obosească sau să se plictisească. Dar, de fapt, adevăratul motiv al abandonării lui este că, fiind, se pare, de o anumită rasă interesantă pentru foştii stăpîni, şi la noi cîinele fiind, conform legii, sterilizat, aceştia nu l-au mai dorit pentru că nu se mai putea înmulţi. 

Pe la noi a trecut, pentru scurt timp, cît a fost nevoie să se vindece, şi Cărămidă, vestitul căţel din Vama Veche. A plecat zilele trecute înapoi, în Vamă, unde a făcut spectacol la reinstalarea în drepturi.

Bănuiesc că nu toţi oamenii cu care aţi avut şi aveţi de-a face se poartă urît cu cîinii.... 

Sînt şi mulţi oameni cu sufletul şi mintea echilibrate, care au înţeles că prietenia şi devotamentul unui cîine reprezintă ceva unic. Este cazul dlui Szobi Cseh, care, atunci cînd a aflat că este bolnav, a fost foarte preocupat de asigurarea vieţii prietenilor săi – cîinii. Aşa cum i-am promis, cîinii săi au ajuns la noi în adăpost a doua zi după moartea sa.  

Toţi căţeii de la noi au parte de grija atentă a două doctoriţe dedicate (Nicoleta şi Cristina). Aceste doctoriţe au ales să lucreze la noi aproape de pe băncile facultăţii, dînd dovadă de mult curaj. Pentru ele, aici este o adevărată provocare zilnică, o şcoală privind practicarea profesiei şi, totodată, responsabilitate faţă de un colectiv pe care îl coordonează. Munca este grea, ea înseamnă iarna – frig, vara – cald, program – de multe ori, prelungit. Dar, după un timp, cînd înţelegi cîte suflete depind de priceperea, devotamentul şi dăruirea ta, toate celelalte nu mai contează. Toţi cîinii din adăpost sînt trataţi cu aceeaşi grijă, dar fiecare dintre cei care lucrează acolo are şi favoriţi, de multe ori un cîine mai bătrîn sau unul mai mic şi neajutorat. Dar este sigur că, pentru tot personalul, şi mai ales pentru cele două doctoriţe, cei mai înduioşători sînt cei l6 căţei paraplegici. Ei au un regim special. Toţi au trecut prin traume provocate de oameni. Prima a sosit Cleo, care avea o lună cînd cineva a lovit-o peste spate. Acum are 6 ani, aleargă şi se joacă ajutată de un cărucior special făcut de un ortoped. Au urmat, de-a lungul anilor, ceilalţi: Floricica, Acrobata, Bella etc., care, din păcate, deşi au fost operaţi imediat după diversele accidente, nu mai pot folosi picioarele din spate. Ultimul sosit este superbul căţel Ursu, care a fost împuşcat în coloană. Pentru el avem construit un spaţiu special, care se cheamă ambulatoriul „Smaranda“ (după numele donatorului), unde fiecare are padoc şi „garaj“ pentru maşinuţa proprie, cu care se plimbă de două ori pe zi. 

Cum se adaptează cîinii la captivitate? 

În afara programului zilnic obligatoriu de verificare, tratamente curente etc., medicii noştri trebuie să intuiască pemanent diversele afecţiuni care apar. Sînt cîini care nu se adaptează în padoc. Sînt trişti şi le trebuie atenţie specială, alţii e necesar să fie supravegheaţi la mîncare, apoi apar bolile de bătrîneţe. Cîinii suportă în tăcere suferinţele, de aceea personalul nostru trebuie să fie atent la orice schimbare de comportament. Cîinii care îmbătrînesc încep să sufere de frig, şi atunci trebuie adăpostiţi în spaţii mai călduroase, paiele din padocuri nu mai sînt suficiente pentru ei. Ca şi oamenii, şi cîinii, la bătrîneţe, au boli cronice. Multe sînt cauzate de viaţa grea dusă ani de zile pe străzi, în frig, hăituiţi şi flămînzi, mîncînd orice din gunoaie. Ne luptăm cu aceste boli pentru că ele apar mai ales la cîinii bătrîni, pe care noi îi tratăm cu respectul cuvenit vîrstei lor şi cu admiraţia faţă de voinţa lor de a supravieţui.  

Cum vă descurcaţi cu partea financiară? 

Finanţarea este o problemă foarte grea. Fundaţia noastră nu a primit niciodată bani de la bugetul statului. Nu este nici legal. Mulţi ani ne-am bazat pe venituri din muncă proprie, sau pe ajutorul prietenilor. Acum adăpostul are statut oficial, este autorizat, costurile sînt foarte mari.  Avem o sponsorizare pînă în mai 2015, apoi nu ştim ce va urma. Sperăm să mai găsim ajutor. Avem nevoie de o continuare în sponsorizarea adăpostului, avem salariaţi cu contracte de muncă, oameni care se bazează pe veniturile de aici. Închiderea adăpostului ar însemna o mare dramă pentru cîini şi, în egală măsură, pentru noi toţi cei care, de peste zece ani, sîntem implicaţi cu totul în munca noastră.    

a consemnat Iaromira POPOVICI   

Mai multe