Fotbalul de pe stradă

Într-o zi, Mihai Rosus trecea prin Piaţa 700 din centrul Timişoarei. Pe una dintre străzile din apropiere, cîţiva copii ai străzii încinseseră un meci de fotbal cu o minge dezumflată. Ideea i-a venit pe loc: „Ce-ar fi dacă am face o echipă de fotbal cu oamenii străzii?“. Pe vremea aceea, Mihai Rosus era asistent social la o fundaţie care se ocupa de oamenii fără adăpost. Aşa că, în scurt timp, a pus în practică ideea. A făcut echipa. A găsit apoi şi un teren, unde să se antreneze, undeva în spatele bisericii Metanoia, la marginea oraşului.

Au trecut de atunci aproape cinci ani. Între timp, au aflat că în lume se joacă de mult un fotbal al străzii, cu reguli speciale, diferite de ale celui clasic: terenul pe care se joacă este mai mic (22 x 16 m), o echipă are patru oameni, dintre care unul este portar, o repriză durează şapte minute, iar un meci are două reprize. Există şi un campionat mondial al fotbalului de stradă jucat de oamenii străzii. Din 2008, la acest campionat participă şi echipa României. În 2008 – în Australia, 2009 – Italia, 2010 – Brazilia şi 2011 – Franţa.

Întîlnirea mea cu doi dintre „fotbaliştii de stradă“ a avut loc undeva aproape de ora prînzului. Mi se spusese că băieţii dorm pînă mai tîrziu pentru că noaptea îşi găsesc de lucru prin campusul universitar: fac curăţenie în vreun bar, după ce pleacă ultimul client, ajută la descărcarea mărfii sau păzesc un magazin, şi mai cîştigă un ban. Aşa că, spre prînz, îi cunosc pe Dani şi pe Cristian.

Dani are 21 de ani şi a fugit de acasă la 6 ani, împreună cu fratele lui mai mare, sătui de certurile părinţilor. Curînd, cei doi fraţi aveau s-o apuce pe drumuri diferite, aşa că Dani s-a trezit singur, în Timişoara. Viaţa lui a oscilat între căminele de copii – din care tot fugea – şi strada, cu pericolele ei: începînd de la poliţiştii care-l goneau atunci cînd îşi găsea vreun adăpost mai bun, şi continuînd cu băieţii de cartier, care-şi făcuseră o adevărată distracţie din a-i bate pe copiii de pe stradă.

Era frumos cînd nu era nici foarte frig şi nici foarte cald, şi se strîngeau să joace fotbal, „la 700“. El şi cu unul, Claudiu, erau cei mai buni. Claudiu l-a învăţat să lovească mingea „cu şiretul“. Doar că acum Claudiu are o problemă cu băutura, aşa că n-a plecat niciodată la vreun campionat mondial. De cealaltă parte, Dani are o problemă cu punga cu aurolac. Recunoaşte că s-a drogat cu tot ce i-a picat în mînă, de pe la vîrsta de 10 ani, dar spune că s-a lăsat anul trecut pentru că îl durea ceva în partea dreaptă, cînd alerga, la fotbal. Glumeşte, uneori, şi spune că e bine că la campionatele mondiale de fotbal pentru oamenii străzii nu se fac teste antidoping.

Viaţa celuilalt tînăr, Cristian, a fost cam la fel: fugit de acasă, apoi de la căminele de copii, a ales strada. „Bine, am fost nevoit să aleg“ – îmi spune el. „Dar nu-mi pare rău. Dacă nu ajungeam pe stradă, poate ajungeam mai rău. Cine ştie ce se alegea de mine!“

Au trăit împreună ierni grele. Au fugit urmăriţi de poliţie sau de alţi oameni ai străzii. „Odată am ajuns la spital în comă. Era să mor. M-au bătut băieţii de cartier cu bîtele de baseball. Altădată, era să mor călcat de tren. Era vară şi mă aşezam pe scările trenului. M-am lovit de un stîlp şi am căzut din tren. Noroc că era personal şi nu mergea prea repede, iar eu eram la ultimul vagon.“

„Am stat şi în canale. Dar unde n-am stat!“ – spune Dani. Acum, împreună cu soţia lui, Cristina, locuieşte într-o baracă, sub un pod de peste Bega. Pe Cristina a cunoscut-o pe stradă. „E frumoasă… Are ochii căprui, şi ştiţi cum se spune «ochii căprui fură inima oricui!». Pe urmă, un credincios, care ne mai ajută pe noi, ne-a întrebat dacă vrem să ne căsătorim. Şi eu am zis da, ea a zis da… şi ne-a făcut el o nuntă, cu tort, cu rochie de mireasă… a chemat şi nişte pocăiţi să cînte la nunta noastră!“ De cînd s-au luat, au stat despărţiţi doar 12 zile, cît Dani a fost plecat, în 2010, în Brazilia, la campionatul mondial de fotbal. Cînd s-a întors, i-a povestit tot: şi cum a fost cu avionul, că la început i-a fost frică, dar pe urmă s-a plictisit, că doar a zburat aproape 30 de ore! I-a povestit şi despre statuia aia mare a lui Isus (care i-a plăcut cel mai mult!), despre ocean şi despre plajă. Dar şi despre mîncarea proastă pe care au mîncat-o în Brazilia. Una peste alta, pentru Dani, călătoria în Brazilia a fost ca un vis. A jucat pe Copacabana. Acolo unde a jucat şi Pelé. „Mi-am dorit de mult să joc sub culorile României, să cînte imnul, erau unii în tribune care strigau «Hai Romania!». Îi spuneam şi lui taică-meu cît de mult îmi doresc asta… A fost ceva frumos! Iar din 48 de echipe, noi am ieşit pe locul 21. N-a fost chiar rău!“

Numai că, întors din Brazilia, Dani a revenit la baraca lui de sub podul de pe Bega. Mă duce s-o văd, într-o seară: „Aveţi grijă să nu vă loviţi! Că e întuneric… noi mai aprindem cîte o lumînare!“. Baraca improvizată e plină de o grămadă de lucruri găsite pe stradă sau primite de pomană. De jur-împrejur – grămezi de gunoaie printre care văd strecurîndu-se cîţiva şobolani. „Da, stau şi ei cu noi aici. Le mai dăm din mîncarea noastră. Nouă nu ne e frică de ei! Uite aici dormim noi!“. Şi-mi arată nişte ţevi groase, care duc căldura spre oraş, spre casele oamenilor. „Ne urcăm pe ţevile alea, am pus acolo nişte pături, şi… gata! Am făcut un culcuş! Şi acolo nu ne e nici frig! Şi uite, aici facem de mîncare!“ Şi-mi arată un aragaz mic şi murdar, cu butelie, lîngă care sînt claie peste grămadă cîteva linguri şi farfurii. Şi o Biblie pe care sărise ulei, în puţinele momente în care cei doi tineri soţi găteau.

La un moment dat, din spatele barăcii se aud nişte gemete. Ghemuită, cu o pungă în mînă, o fată tînără trage adînc în piept dintr-o pungă cu aurolac. O cheamă Crina, are 23 de ani. „Nu cred că mai are nici o şansă“ – îmi spune Dani. „A luat-o Salvarea de cîteva ori, dar degeaba. Nu se poate lăsa de droguri. A avut o soră care s-a aruncat de pe acoperişul unei clădiri, acum vreo două luni. Şi ea se droga!“ Nu reuşesc să disting faţa tinerei, acoperită de punga albicioasă. Dani o strigă. Dar fata răspunde cu gemetele aproape animalice pe care le auzisem mai devreme. E atît de ameţită încît nu mai poate articula nici un cuvînt.

„Eu sînt hotărît să-mi schimb viaţa, să-mi găsesc de lucru, să am o casă… Poate mă ajută fotbalul!“

Deocamdată, fotbalul îi ajută pentru că le dă o speranţă. Şi un scop. Au ceva de făcut. Marţea şi vinerea, de la 4 după-amiază se duc în spatele bisericii Metanoia, la antrenamente. Îmbrăcaţi şi încălţaţi cu ce au, aleargă cu toate forţele, înjură, scuipă, se lovesc între ei, antrenorul strigă de pe margine: „Dacă mai înjuri o dată – treci şi faci 20 de flotări, ai auzit? Hai, stinge ţigara şi treci pe teren! Hai, aleargă, aleargă! Acolo poţi să construieşti ceva!“.

După antrenament, au o masă dată de biserică, iar unii dintre ei pot să facă şi duş.

„Au fost pe rînd în străinătate, la campionatele mondiale“ – îmi spune antrenorul Mihai Rosus, cel care a înfiinţat echipa. „Prima dată, în Australia, au fost şocaţi de tot ce au văzut şi au trăit: de la zborul cu avionul, pînă la felul în care au fost primiţi acolo. S-a organizat o paradă de bun venit, comunitatea de români i-a dus la restaurant în fiecare seară, le-au cumpărat suveniruri! Ei veneau dintr-o lume în care, dacă tragi din pungă pe stradă, nu-ţi dă nimeni nici o şansă. Acolo, pentru prima dată, s-au aflat în centrul atenţiei. În ultima seară au plănuit să rămînă în Australia. Nu voiau să se mai întoarcă acasă. I-am convins, însă, să nu ne facă probleme… nu cunoşteau limba, paşapoartele erau la noi. Au înţeles că nu e aşa de simplu! Dar cu fotbalul au ocazia să vadă o altă lume. Fotbalul îi schimbă. Îi ajută să nu se mai drogheze, le umple timpul cu ceva care le place.“

Cristian, cel de-al doilea membru al echipei de fotbal a homeleş-ilor, pe care l-am cunoscut, spera să aibă noroc şi să fie selecţionat pentru campionatul mondial de anul acesta, din Mexic. El e portar, dar mai sînt cîţiva portari la fel de buni, cu care concurează. Şi el, ca şi Dani, a trăit ultimii aproape 20 de ani pe stradă. L-au ajutat cîntecele acelea cu: „Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat, nu lăsaţi copii pe stradă, din cauza unui bărbat…“ sau „Tristă este căprioara, rătăcită printre munţi, dar mai trist este copilul, care creşte fără părinţi…“. Îşi aminteşte că le-a învăţat cînd stătea prin canale. Un băiat îl înregistra la un casetofon şi ceilalţi îl ascultau pînă-l învăţau de dinafară. Pe vremuri, aveau mare succes la cerşit, cu cîntecele astea. Acum, îmi mărturiseşte că lumea s-a cam prins de toate şmecheriile şi nu prea mai dă bani. „Acum, nici dacă n-ai un picior, lumea nu te mai crede. Zice că te prefaci… şi mulţi chiar se prefac!“

Chiar şi aşa, el a ales întotdeauna strada şi libertatea pe care spune că o are pe stradă: „Faci ce vrei! Nu e nimeni care să te comande… nici poliţia! Nimeni! Mergi cu autobuzul fără bilet, îţi dă amendă… ce-ţi pasă ţie? Eşti liber! Şi e bine pe stradă cînd vin oamenii şi ne dau ajutoare. Astea sînt momentele frumoase. Dar nu-s de lungă durată… doar de moment! E un neamţ care vine şi ne aduce haine. Altul ne aduce cartofi… Şi e frumos şi vara că facem baie în Bega! Iar iarna că mergem cu colindatul şi facem bani!“.

Uneori, aleargă prin parc. Spun că se antrenează pentru fotbal. Poate, odată, o să-i descopere cineva! I s-a întîmplat unui băiat din echipa de homeleşi a Portugaliei, care a ajuns la Manchester United şi are un contract cu multe zerouri, cum n-a visat niciodată. De-altfel, organizatorii campionatelor mondiale de fotbal pentru oamenii străzii au făcut un studiu şi au ajuns la concluzia că – în fiecare an – 35% dintre cei care au participat la campionatele mondiale şi-au găsit de lucru, iar 40% şi-au găsit o locuinţă.

În România, mulţi dintre „fotbaliştii străzii“ au plecat să muncească în străinătate. Dintre cei care au fost în Australia – unul stă de cîteva luni într-o garsonieră, cu chirie. Dar nu are un serviciu stabil. Aşa că în fiecare lună plata chiriei e o problemă. L-a mai ajutat domnul antrenor.

Dani – îşi doreşte şi el o casă. Cristian – vreo o familie. „Să întîlnesc o fată care să mă iubească şi să mă înţeleagă ce am fost. Dar nu vreau o fată de pe stradă. Bine, să nu fie urîtă, dar nici top-model… să mă înţeleagă!“

Dincolo de statisticile optimiste ale organizaţiilor internaţionale, în România se pare că, pe de o parte, şansele de schimbare a vieţii sînt mai mici, dar şi tentaţia străzii e mult prea mare. Iar după ani de zile de viaţă pe stradă – în care nu contează la ce oră te trezeşti, sau plata vreunor taxe şi impozite – e foarte greu să ai un serviciu, cu toate obligaţiile lui, sau o casă, de-asemenea, cu toate obligaţiile ei. Psihologul Radu Mărunţelu, de la Azilul de noapte Caritas, din Timişoara (unde mai dorm, uneori, şi homeleşi fotbalişti), îmi spune că viaţa pe stradă e ca lenea: se învaţă şi se ia. „Trăieşti momentul, nu-ţi pasă de ziua de mîine. Dacă azi ai un sandvici pe care să-l mănînci, eşti fericit. Oamenii străzii ştiu că sînt organizaţii neguvernamentale care au grijă de ei şi profită de asta. S-au învăţat cu pericolele, trăiesc cu ele. Chiar dacă sînt abuzaţi, consideră că e normal. Oricît ar părea de ciudat, există un soi de fericire a vieţii pe stradă. Ei cred – chiar dacă nu e aşa! – că sînt liberi să-şi aleagă viaţa pe care o vor.“

Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio România Actualităţi

Varianta audio a reportajului poate fi ascultată pe site-ul radioului public.

FOTO: L. Nicolae

Mai multe