Extraordinarele întîmplări ale copiilor dislexici şi ale părinţilor lor
Despre dislexie, la noi, nu se ştie mare lucru. După cum sună, pare să fie ceva complicat. Oamenilor le-a mai trecut pe la urechi de prin filme… „Dislexia şi disgrafia/disortografia reprezintă un ansamblu de dificultăţi durabile de deprindere fundamentală a lecturii/citirii, ortografiei/scrierii în cazul unui copil-adult care: prezintă un nivel intelectual normal; nu are tulburări senzoriale sau perceptive (auz, văz); nu prezintă tulburări psihologice primare preponderente în perioada de iniţiere a deprinderilor; evoluează într-un mediu afectiv, social şi cultural normal; este şcolarizat normal“, aflăm dintr-un material al Asociaţiei Române pentru Copiii Dislexici. Monica Bolocan, psiholog clinician şi educaţional, ne oferă o definiţie mai simplă: „Dislexia presupune o dificultate în ceea ce priveşte achiziţia abilităţilor de scris şi citit, în condiţiile în care intelectul e normal. Cînd copilul nu poate face legătura dintre simbolul grafic şi sunetul ataşat (alţi copii, cînd citesc, pierd rîndul sau văd literele amestecîndu-se). Există un substrat neurologic, undeva în creier legăturile nu sînt corect făcute. E din naştere, durează toată viaţa, nu se vindecă, dar poate fi compensată prin exerciţii. Are diverse grade de severitate, de la foarte uşoară la severă. Desigur că şi nivelul de inteligenţă contează“.
Dislexia nu ţine de anormalitate
Din definiţiile de mai sus rezultă următoarele: în primul rînd, dislexia nu ţine de anormalitate şi nu are nici o legătură cu retardul mintal sau cu vreun grad de handicap. E o problemă cu care unii copii se nasc, o incapacitate de a face legătura între simbol şi ce reprezintă simbolul. Se manifestă în cazul literelor, dar şi al cifrelor (discalculie). Problemele pe care le au copiii cu ai căror părinţi am vorbit (Asociaţia Bucureşti pentru Copiii Dislexici – ABCD) se datorează, în mare parte, tocmai acestei normalităţi: copiii nu pot fi încadraţi în categoria celor cu nevoi speciale, care să studieze la şcoli speciale. Ei sînt nişte copii normali, care au doar nevoie de adaptarea unor metode de predare şi învăţare la şcolile normale pe care le frecventează: „Contează prin ce metodă îi evaluezi: nu-i evaluezi pe ce scriu, ci oral. La matematică, nu-i laşi pe ei să citească enunţul, îl citeşte cineva. E ca şi cum unui copil care nu vede bine nu i-ai da voie cu ochelari la şcoală. Miopia e o deficienţă la nivelul ochilor, dislexia – la nivelul creierului.“ (Monica Bolocan) „La şcoală am luat legătura cu toate doamnele învăţătoare. Şi le-am rugat să-i dea lui Ricardo mai mult timp, să exersăm mai mult, şi prin jocuri, cu culori. Mi-am dat seama că şi o poezioară, dacă eu i-o citeam eu, o învăţa. Poezia acum o învaţă din desene“, spune Ioana Pal, din Oradea, care a trăit în Italia pînă anul trecut, cînd copilul ei a terminat clasa a III-a.
Ce se întîmplă la şcoală
Părinţii din asociaţie cu care am stat de vorbă şi care se întîlnesc sîmbetele la Librăria Pavesiana, o librărie italiană din Bucureşti, vor ca ai lor copii să fie trataţi, la şcoală, specific nevoilor lor: „Temerile mele s-au adeverit la şcoală, cînd au început problemele. Lentoarea: patru rînduri îi luau o oră, o oră şi jumătate, timp în care obosea, îi transpira mîna, îi ieşiseră negi pe mînă de atîta scris. Între 1 noiembrie şi 1 martie ei deja învăţaseră tot alfabetul. Copilul meu în fiecare zi învăţa cîte o literă, plus patru simboluri (respectiva literă de mînă şi de tipar, mare şi mică). Ei i se amestecau toate astea în cap. Dictare aveau în fiecare zi, şi lua «insuficient». Cuvintele le scria legate. În timpul ăsta mergea la logoped. Dar era foarte obositor. La sfîrşitul clasei I i-am luat profesorul de sprijin, care este tot ce îţi oferă statul, după ce i-ai scos copilului certificat că e dislexic. Profesor cu care face o oră miercurea şi o oră joia. Mărturisesc că l-am folosit pe acesta pe post de instrument, ca să-i dea fetei mele mai mult timp la lucrări.“ (Oana Tache)
Printr-o lege vagă care există în momentul de faţă, copiii dislexici au dreptul la un profesor de sprijin, de două ori pe săptămînă. Dar părinţii ar prefera ca aceştia să fie lăsaţi cu computerul la şcoală, să li se citească enunţurile cu glas tare la matematică şi să fie evaluaţi, măcar în anumite situaţii, oral în loc de scris. Doamna Pal vorbea chiar de permisiunea de a scrie cu litere de tipar în loc de litere mici, lucru care se petrecea în Italia.
De ce e atît de important ce se întîmplă la şcoală? În primul rînd, pentru că cei mai mulţi copii îşi identifică dislexia cînd ajung la şcoală. În cazurile fericite, încă din clasa pregătitoare ori din clasa întîi: „Noi ne-am dat seama în clasa I, învăţătoarea ne-a atras atenţia. Am mers la logoped, copilul meu a fost testat şi ni s-a spus că are dislexie. Confunda
cu
cu
. Am avut ore cu logopedul, care a lucrat după manualele doamnei Eva Bartok din Tîrgu Mureş. A avut probleme şi de motricitate fină, şi de orientare, şi de memorie pe scurtă durată. La şcoală se descurcă, dar are personal de sprijin. Nu îi place să citească. O face din obligaţie. Ar face orice altceva în afară de citit, scris.“ (Mirela Popescu)
În general, părinţii sînt cei ce-şi dau seama de tulburarea copilului, ca în cazul de mai sus. Problema e că nu se face un
la începutul clasei I pentru toţi copiii, ca să poată fi identificate de specialişti dificultăţile fiecăruia. Copiii sînt testaţi de un logoped, dar nu în mod special pentru dislexie. De aceea, sînt multe situaţii în care părinţii îşi dau seama mult prea tîrziu: „Fata mea are 20 de ani, a terminat liceul anul trecut, a făcut la Real, la Mate-Info. Am văzut că sînt probleme de la grădiniţă. Ne-am dus la logoped, la psiholog. Nu comunica cu cei mai mari, cu educatoarea. Dacă avea vreo nevoie, n-o spunea direct, ci prin intermediul altui copil. Atunci am început să ne ducem la psiholog şi psihologul nu a ştiut ce are. Şi asta s-a întîmplat timp de 15 ani. 15 ani în care am trăit ca într-o cameră închisă, fără lumină, în care nu ştiam ce se întîmplă cu copilul nostru. La şcoală, mai tîrziu, copilul avea nişte probleme, şi noi gîndeam că… e puţin prost: dacă toţi gîndeau acelaşi lucru… Putea să scrie, dar greoi, nu citea ortografic. Cînd era pusă să citească în clasele primare, refuza. Mi s-au recomandat şcolile speciale. Am aflat că e dislexică exact înainte să încheie anul trecut, prin primăvară, cînd am făcut asociaţia.“ (Cristina Mihalcea)
„Loazele“ de altădată
În alte cazuri, dislexia generează şi tulburări de comportament: copiii, văzînd că nu pot duce la bun sfîrşit anumite îndatoriri şcolare, refuză să mai participe la procesul de învăţămînt în general, devenind „loazele“ de altădată, inadaptaţii, rebelii (aparent fără cauză): „Noi avem gemeni. Unul e dislexic, unul nu. Înainte să împlinească 7 ani, am întrebat-o pe educatoare dacă sînt pregătiţi de şcoală. Şi ne-a zis: «Cum să nu?». După care ne-a zis învăţătoarea pe care au avut-o că, de fapt, nu sînt oameni de şcoală, se bagă pe sub bănci… Alţii ştiau să scrie şi să citească, ei nu. Învăţătoarea ne-a spus că nu se descurcă – şi se referea la amîndoi, deşi doar unul era cu problema. Şi celălalt stătea în extensia lui de percepţie. Dislexicii nu prea au memorie pe termen scurt – pentru că Andrei, care e dislexic, nu putea să înveţe poezii, învăţătoarea îi dădea şi lui Petru doar trei rînduri de memorat, deşi el putea învăţa poeziile tuturor. Îi băga pe amîndoi în aceeaşi oală. După care m-am gîndit că Andrei e dislexic, pentru că auzisem de cuvîntul ăsta de la… Tom Cruise. Am întrebat-o pe doamna învăţătoare, care a zis că nu crede asta, ci că e răsfăţat, că e brînză bună în burduf de cîine. Cam asta e percepţia învăţătorilor. Copiii dislexici preferă, în general, să fie certaţi pentru indisciplină decît să fie consideraţi proşti. La sfîrşitul şcolii, am aflat că în clasa a doua învăţătoarea se pregăteşte să-i lase repetenţi pe amîndoi. Atunci am schimbat şcoala, pentru că doamna asta era lider de opinie acolo. Am zis «Hai să ne uităm şi pe Internet» şi am găsit că multe din simptomele de acolo se potriveau cu ce avea Andrei. Chestia asta s-a produs atunci cînd învăţătoarea de la noi din sat (locuim într-un sat de lîngă Bucureşti) ne-a spus, între clasa a doua şi a treia, cînd făceam meditaţii, că ceva din capul lui funcţionează altfel.“ (Cosmin Constantin)
Conştientizare şi legi
De aceea este importantă conştientizarea tulburării şi informarea în legătură cu aceasta: „Psihologii de la noi nu prea ştiu, se învaţă în facultate ca multe alte lucruri, cine pricepe, bine, cine nu – nu. Logopezii de la noi se ocupă de alte probleme. Situaţia nu e deloc roz, e zero. Sînt cîţiva psihologi autodidacţi, aş putea spune, care ştiu cîte ceva despre dislexie. În străinătate e cu totul altceva, noi sîntem în Evul Mediu, din punctul ăsta de vedere.
Soluţii:? ”E nevoie de conştientizare, şi pentru părinţi, şi pentru cadrele didactice. Trebuie să se ştie că această problemă există. Şi mai e nevoie de formare pentru cadre didactice şi pentru psihologi. Dar asta presupune bunăvoinţa autorităţilor şi ceva investiţii. Totul pleacă de la conştientizare.“ (Monica Bolocan)
Şi, de asemenea, mai e importantă existenţa unei legi clare şi coerente în domeniu: „Există Legea nr. 1, asociaţia din Tîrgu Mureş a depus la minister nişte prevederi pe tema asta. Ei au mers pe model maghiar. În 2011, legea a fost predată şi s-au stabilit nişte norme metodologice. Normele sînt foarte generale. Nu mai discutăm că nu se aplică… Ele nu au nici o aplicaţie în ce-i priveşte pe copiii dislexici, nu se ţine cont de specificul lor. Acum s-a făcut o nouă propunere, este în Comisia de învăţămînt, unde aveam semnale pozitive că se va înţelege necesitatea unei reglementări speciale. Ca acum să ne trezim că Ministerul Învăţămîntului nu o susţine, motivînd că există suficiente reglementări în România ca orice copil să poată fi şcolarizat indiferent de deficienţe – dar ei nu au deficienţe. Şi că ar fi o suprareglementare. Noi credem că e nevoie de o reglementare specială. Păi, dacă o să dăm pentru dislexici, ne-au zis, atunci trebuie să dăm şi pentru cei cu ADHD. Răspunsurile lor au fost că, prin lege, avem profesor de sprijin. Dar nu de asta avem nevoie. Avem nevoie de calculator, să-i lase la şcoală cu calculatorul, şi să le citească cineva enunţurile.
Soluţiile din alte ţări pot fi aplicate, prin aproximare, şi la noi. Procentul de copii dislexici din ţările europene poate varia de la 6 la 10%. Cam în fiecare clasă e cel puţin un dislexic. S-ar putea prelua soluţiile din Italia, de pildă, care are o şcoală foarte incluzivă. S-ar zice că şi la noi e aşa, s-au găsit instrumentele prin care fiecare copil să poată avea şansa şcolarizării. În Italia au simţit nevoia să facă o lege specifică. Vrem ca şi la noi să se întîmple acelaşi lucru.“ (Angela Ioan, preşedintele Asociaţiei Bucureşti pentru Copiii Dislexici)
Pînă atunci, în afară de activităţile din şcoală, fiecare părinte şi fiecare copil trebuie să lucreze pe cont propriu, cu un psiholog specializat: „Există o terapie specifică, prin care copilul reuşeşte să-şi compenseze dislexia. Nu că îi pui sub nas o foaie şi-l pui să citească. Ci prin metode kinestezice, joc, modelaj în plastilină, imagini – care s-a demonstrat că sînt eficiente. Copiii pot ajunge să citească corect, mai greu, dar ajung. Depinde de gradul de severitate a dislexiei. De exemplu, metoda Meixner, care e folosită la Tîrgu Mureş – foarte multe imagini, copilul învaţă prin metoda pictorială (
de la
şi îi arăţi o barză), metoda Davis Dyslexia – copiii fac modelaje din lut ale literelor şi scriu cuvinte. Scriu, de pildă,
, apoi acelaşi cuvînt de la coadă la cap. În creier se formează imaginea mentală a literei, şi copiii învaţă mai uşor. E vorba de foarte multă practică. Metoda Feuerstein – copiii învaţă cu ochii închişi, pipăie diverse forme de litere şi le ghicesc. Tot felul de artificii prin care, mental, se proiectează corect imagini şi copilul le asamblează.“ (Monica Bolocan)
Dislexici de succes
Mulţi copii dislexici au reuşit, cum se spune, în viaţă, devenind oameni de afaceri sau chiar actori celebri, precum Tom Cruise sau Whoopi Goldberg (dacă au reuşit să evite extrema cealaltă, de antisociali): „Este o determinare a lor neurologică, un dat al lor. Asta poate să se transforme, la un moment dat, într-un mare avantaj. Există o gîndire globală, de ansamblu. Numai că astea sînt cazurile fericite, în care persoane excepţionale sînt dislexice. Există şi dislexici banali, normali, aşa cum sînt majoritatea oamenilor de pe lumea asta. Unii dintre ei, însă, sînt dăruiţi excepţional. Darul ăsta poate să-i facă să-şi depăşească barierele neurologice şi să-şi folosească dezavantajele pentru a face lucruri excepţionale. În momentul în care copilul îşi realizează neputinţele, deşi ele sînt de ordin instrumental, vă daţi seama ce proces dramatic se întîmplă în sufletul lui. Şi atunci se ajunge ori la delincvenţă, ori la performanţe.“ (Angela Ioan)
„Copiii aceştia pot învăţa după curricula normală. Dacă se realizează profesional la nivelul lor normal, pot susţine societatea, vor fi plătitori de taxe. Terapia se face, ideal, pînă-n 12-15 ani, dar, practic, oricînd se poate. Niciodată nu e prea tîrziu“, consideră Monica Bolocan.
„Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în alte ţări, doar că cei de acolo şi-au dat seama mai demult. Am văzut nişte documentare BBC în care nişte dislexici au ajuns în puşcărie, ratîndu-şi viaţa normală. Pe de altă parte, o treime din întreprinzătorii privaţi din America sînt dislexici. Fiind confruntaţi, de fiecare dată, cu un sistem în care nu reuşesc să se integreze, ajung fie în infracţionalitate, fie găsesc soluţii noi la probleme la care alţii caută de mult rezolvări. Atunci se diferenţiază faţă de concurenţă şi devin foarte competitivi în ceea ce fac. În general, centrul din creier care procesează simbolurile, scrisul, cititul, se află într-o emisferă: dislexicii nu pot folosi centrul acela, şi atunci încearcă să facă acelaşi lucru cu partea cealaltă a creierului, care e destinată viziunii de ansamblu, imaginaţiei“, explică unul dintre taţii prezenţi la întîlnire.
Există, însă, şi copii dislexici de succes, cu rezultate foarte bune. Este cazul lui Ricardo Pal, băiatul de 10 ani proaspăt întors din Italia cu mama lui: „Am început să lucrez şi eu cu copilul. Mi-am transformat casa într-un pavilion de logopedie şi am reuşit să aduc copilul la un nivel excepţional. Se poate vedea foarte clar acest lucru din caietele lui. Şcoala «Avram Iancu» din Oradea, prin doamna învăţătoare Claudia Bei şi doamna directoare Gheorghiana Bîrlădeanu, a contribuit imens. Ele m-au ascultat, le-am dus caietele. Mi-au acordat sprijinul psihologului şcolii. L-au acceptat pe Ricardo să scrie doar pe caiete cu pătrăţele. Ţinînd mereu contact personal cu doamna învăţătoare şi scanîndu-l minut cu minut pe Ricardo, mi-am dat seama cînd era vorba de problemele de disortografie şi cînd de neînţelegerea limbii române. Doamna l-a acceptat, chiar dacă nu era o lege pentru asta, cu tabelul lui Pitagora. Ea a observat că, dacă îl lasă cu acest ajutor, poate să se descurce la matematică, să rezolve chiar probleme cu două soluţii. Dintr-un copil care refuza să meargă la şcoală, zicînd că are febră, a ajuns unul care merge la şcoală cu plăcere. Mulţumită doamnei învăţătoare, Ricardo are acum un caiet exemplar şi a luat «Foarte bine» la limba română. Doamna îi dă subiectele scrise de mînă şi trase la xerox, el îi răspunde scris de tipar. Ea nu i-a mai luat în seamă greşelile de limbă, l-a evaluat după ce ştie. Deci se poate ca şi în România să meargă lucrurile foarte bine. Am deschis şi un grup pe Facebook care se numeşte «Dislexie pe culori» pentru a arăta părinţilor aflaţi în această situaţie că se poate.“