Europa şi arabii

- interviu cu Şerban Filip CIOCULESCU -

De ce vă preocupă ce se petrece în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord – MENA? De ce să-i preocupe pe cititori?

MENA este un decupaj geopolitic foarte important, şi nu de azi, de ieri. Să spunem că am fi trăit în secolul al XVI-lea şi ar fi trebuit să răspund acestei întrebări; din postura de european şi bun creştin, desigur m-aş fi gîndit la expansiunea aparent inexorabilă a Imperiului Otoman şi la charisma cumplită a lui Soliman Magnificul, un echivalent mai „luminos“ al lui Bin Laden. Dar şi mult mai înfricoşător, pentru că, orice s-ar zice, Califatul islamic mondial visat de recent-împuşcatul conducător al organizaţiei Al-Qaeda are şanse infinit mai mici de a fi realizat decît a avut acel imperiu musulman eurasiatic dorit probabil de Soliman! Oare este legitim să „cuplăm“ Levantul (Orientul Mijlociu sau Asia vestică) cu Africa de Nord? Aparent, nordul Africii şi Golful Persic nu au în comun decît vecinătatea geografică, în realitate există o religie predominantă – islamul – şi nişte riscuri şi ameninţări la adresa securităţii europene şi euroatlantice destul de pregnante: terorism, state eşuate, imigraţie masivă, explozie demografică şi „exces“ de populaţie foarte tînără, trafic de armament şi substanţe periculoase, numeroase regimuri nedemocratice şi corupte etc. În timpul mandatului fostului preşedinte american George Bush jr., strategii americani foloseau expresia Marele Orient Mijlociu spre a descrie regiunea aceasta, dar acum sintagma pare discreditată.

MENA trebuie să ne preocupe deoarece constituie o vecinătate directă a Uniunii Europene, un areal din care riscurile şi ameninţările pot „migra“ către Europa, în condiţiile în care globalizarea aduce nu doar interdependenţă economică între naţiuni, ci şi fluxuri de bunuri, idei, persoane, ca şi droguri, arme, substanţe periculoase ce străbat graniţele tot mai permeabile ale Europei… Nici nu mai insist asupra poziţiei de principal depozit de petrol al lumii şi una dintre marile zone gazeifere. Competiţia pentru acces la resurse între SUA, UE, China, India, Japonia se va acutiza pe măsura epuizării acestora, fapt ce va spori importanţa MENA în calculele polilor de putere.

A nu da atenţia cuvenită regiunii respective poate genera o miopie strategică faţă de fenomenele negative menţionate sau faţă de oportunităţile economice, iar conştientizarea lor după producerea efectelor este tardivă. A te face că nu ştii şi a adopta „politica struţului“ nu poate fi o soluţie nici pentru România. Dacă dorim să ne construim un profil de politică externă demn de un stat UE aflat în rîndul puterilor mijlocii, nu putem să ne concentrăm doar asupra flancului estic, chiar dacă ne simţim mai apropiaţi de interesele Republicii Moldova decît de ale Egiptului, să zicem. Nu doar decidentul de politică externă, ci şi simplul cetăţean informat trebuie să cunoască potenţialul avantajelor şi dezavantajelor legate de vecinătatea sudică a UE. Să ştie de unde provine petrolul importat de România, de unde vin imigranţii şi potenţialii terorişti, dar şi doctori sau ingineri de succes. În plus, solidaritatea strategică dintre membrii UE semnifică şi că nu putem lăsa doar Franţei, Italiei şi Spaniei grija de a gestiona aceste riscuri, izolîndu-ne ca într-un turn de fildeş. UE nu are nevoie de blatişti, nu?

Cum vedeţi integrarea unor state ca Tunisia sau Maroc în UE?

Părinţii fondatori ai Comunităţilor Europene nu au prevăzut limite geografice ale extinderii acestora, de aceea tratatele europene nu cuprind referiri la limita maximă a expansiunii entităţii postmoderne numită azi UE. Teoretic, se pot integra cu succes state care au socializat pe deplin valorile şi principiile europene, care îndeplinesc „criteriile de la Copenhaga“ – democraţie, stat de drept, economie de piaţă şi care aplică acquis-ul comunitar. Însă mai există o condiţie sine qua non: ţările candidate trebuie să fie agreate de ceilalţi membri ai Uniunii, deoarece primirea ca atare necesită unanimitate în Consiliul European. Deja sînt probleme serioase legate de candidatura Turciei, stat care se chinuie de cîteva decenii să convingă „reticentele“ Franţa şi Germania că este un membru al familiei europene, dar fără mult succes. Marocul este un regat condus de un monarh conservator, dispus totuşi să accelereze ritmul reformelor politico-sociale, în timp ce Tunisia se află pe „val“ în rîndul statelor ce au trecut cu succes de prima etapă a revoluţiilor ce au dus la răsturnarea unor regimuri dictatoriale. Chiar dacă, treptat, ambele ar deveni democraţii electorale adevărate, state de drept, iar reformele aplicate de guverne ar creşte semnificativ nivelul de trai al populaţiilor, este puţin probabil că ar exista o majoritate de state europene dispuse să le integreze în familia lor, şi cu atît mai puţin unanimitate.

Va conta, cred, în mare măsură soarta Turciei: în cazul în care acest stat va reuşi finalmente integrarea şi va fi un success story, se va vorbi probabil mai favorabil de perspectiva primirii şi a altor state musulmane. Momentan, perspectiva este una foarte îndepărtată, simpla ei menţionare le provoacă europenilor (inclusiv românilor) zîmbete de neîncredere sau chiar stări de iritare, deoarece „brandul de ţară“ al celor două state implică imagini preponderent negative în mentalul colectiv european: islam, violenţă comunitară, sărăcie, imigraţie ilegală. Repet, în plan geografic nu există limite clare ale extinderii, aşadar ne putem imagina UE ca un soi de imperiu postnaţional, benign, bazat pe economie şi valori, ajungînd să cuprindă părţi din Africa de Nord, Orientul Apropiat, Caucaz. Însă aceasta este, cel puţin deocamdată, un exerciţiu de imaginaţie, o proiecţie strategică.

Personal, nu ştiu cît de bine e să se continue lărgirea UE prin includerea unor populaţii aparţinînd unor arii culturale atît de diferite de ceea ce numim „moştenirea iudeo-creştină“ şi greco-romană a Europei. Cred că aspectul pur economic – obţinerea unei pieţe unice mai mari, sporirea bazinului de forţă de muncă mai ieftină, accesul la energie – nu trebuie să treacă înaintea aspectelor geografic şi cultural-civilizaţional, deoarece o Europă prea eteroclită va fi inerent una mai slabă, mai divizată, cu tensiuni interne.

Desemnează ceva noţiunea de Eurabia? E de temut?  

Noţiunea de Eurabia, folosită probabil încă din anii ’70 ai secolului al XX-lea în Europa de Vest (ca titlu al unui jurnal publicat de preşedintele Asociaţiei pentru Solidaritate Franco-Arabă, Lucien Bitterlin), a fost recent redescoperită de Bat Ye’or, o franţuzoaică de origine egipteană, specializată în studiul regiunii Orientului Mijlociu. Numai că respectiva priveşte evoluţia Europei într-un mod foarte alarmist şi conspiraţionist. Practic, sugerează că vechea Europă iudeo-creştină lasă loc uneia postmoderne, slăbite în plan cultural, relativistă şi noncombativă, în care elementul islamic se insinuează tot mai periculos. Mai mult, crede că ex-preşedintele francez Charles de Gaulle, deziluzionat de pierderea coloniilor şi de hegemonia economică a Americii, a decis în anii ’60 o alianţă cu musulmanii, cu arabii, ca să contracareze jocul în doi al SUA şi URSS. Practic, prin „Dialogul Euro-Arab“ ar fi deschis cutia Pandorei pentru imigraţia musulmană masivă, antisemitism şi antioccidentalism. Francezii şi britanicii care au redecupat Orientul Mijlociu după Primul Război Mondial, anulînd o parte din promisiunile făcute liderilor arabi de Lawrence al Arabiei cînd s-au răsculat contra hegemoniei otomane, au fost conştienţi că exista un conflict latent între propria lor civilizaţie creştină, cu forţă expansionistă, şi islam, religia celor colonizaţi, asupriţi, dar cu amintiri încă proaspete de cuceritori.

Actualmente, musulmanii (nu doar arabii) vin în Europa nu în calitate de cuceritori ai Spaniei şi sudului Italiei, cum au făcut în secolele imediat de după apariţia profetului Mahomed sau mai tîrziu sub forma turcilor otomani ajunşi la porţile Vienei. Nici în calitate de subiecţi coloniali ai metropolelor vestice, ci ca inşi dornici de un nivel de viaţă mai bun. Înainte de a pleca, adesea în mod periculos şi improvizat, spre Europa, ei îşi construiesc mental o Europă ca tărîm al fericirii şi bunăstării, punînd cap la cap povestiri ale celor care au stat acolo, imagini de pe Internet sau de la televizor. Practic, Eurabia ar reprezenta atît o Europă în care elementul islamic devine foarte puternic, cît şi o posibilă sinteză culturală iudeo-creştino-islamică. Veţi spune, o struţo-cămilă, extrem de improbabilă! Care ar fi piedicile acestei sinteze? În primul rînd, credinţa majorităţii musulmanilor europeni în superioritatea religiei lor, una în care profeţii evrei şi Isus Cristos, considerat de creştini fiul lui Dumnezeu, sînt doar profeţi, plasaţi sub Mahomed, cel care a revelat spusele lui Allah. Deşi inferiori în plan socioeconomic, cel mai adesea, musulmanii europeni compensează prin credinţa în superioritatea lor religioasă şi morală. În acest fel devin adesea intoleranţi şi se izolează de majoritari. În cazuri extreme devin agresivi, chiar terorişti. Islamiştii nu înţeleg decît vag separaţia dintre stat şi biserică, specifică lumii europene vestice, şi ajung uneori să considere Sharia ca fiind codul juridic suprem, în dauna codurilor legale din statele unde trăiesc.

Împărţind lumea în Dar al Islam (Casa islamului) şi Dar al Harb (Casa războiului), conform unei interpretări simpliste a Coranului, extremiştii ajung să considere că duşmanul îl reprezintă chiar populaţia creştină majoritară, în mijlocul căreia trăiesc. Obişnuiţi să se supună doar Shariei (legii sacre islamice descrise în Coran şi în faptele profetului Mahomed – Hadith), ei respectă doar parţial sau aproape deloc legile laice ale statelor europene, sau o fac, dar din pură constrîngere, de formă. Ajung să considere murdar tot ce provine de la necredincioşi. În schimb, beneficiază cu plăcere de nivelul de trai crescut al Europei, în ideea că la un moment dat aceste teritorii vor face parte dintr-un mare Califat islamic. Evident, există şi moderaţi printre musulmani, sau indivizi laici (musulmani „sociologici“) care detestă un asemenea mit politic nociv, dar extremiştii tind să fie mai vizibili. Şi din păcate legitimează extrema dreaptă europeană, islamofobă şi antiimigraţionistă. De fapt, extremiştii din ambele tabere au nevoie organic unii de ceilalţi pentru a se legitima!

(Puteţi citi discuţia integrală, în FP România online)

Şerban Filip Cioculescu este conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti, şi cercetător la Institutul de Studii Politice, de Apărare şi Istorie Militară.