Europa Mostiştei

Localnicii îl consideră al doilea Snagov. Datorită lacului şi peisajului. Există pe malurile Mostiştei un sat, destul de ascuns drumeţilor prin Călăraşi, la care ai acces doar pe un "drum" naţional hurducăit, cu gropi multe, dar şi frumos tivit de o parte şi de alta de plopi înalţi (probabil fără soţ), un sat ales de către Comisia Europeană între cele 20 de sate europene din România, al şaselea pe listă " Mînăstirea. Cucii Nu e Halloween. E un soi de bizarerie bogumilistică, Sărbătoarea Cucilor, un festin împrumutat de către cei din Mînăstirea de la fraţii bulgari şi asezonat cu tradiţii locale. A doua zi după Lăsata Secului, pe străzi apar tineri mascaţi, siluete albe, fantomatice, încinse peste cearceafurile albe cu brîie colorate sau negre, cete de flăcăi ce chiuie şi bat în tobe artizanale şi se mai "bat" şi între ei cu beţe lungi, aşa, ca pentru alungarea spiritelor rele. Se aprind focuri mari pentru exorcizare. Înainte se făceau movile de lemn şi din mobilă veche, să alunge răul din trecut. Azi, mai modern este focul din anvelope, căci probabil " spun hîtru localnicii " mirosul de anvelopă arsă alungă mai abitir spiritele rele. După care urmează purificarea. Adică se adună oamenii la şpriţ, la halviţă, ca pe vremuri, la plăcinte şi distracţie. Şi se aşterne buna voie. Inundaţia Acum doi ani, la Mînăstirea au fost inundaţii. Din cele rele. S-a rupt digul de protecţie de pe Dunăre şi apele furioase au năvălit peste sat. A fost jale mare, sute de case prăbuşite, oameni rămaşi în cîteva ceasuri fără agoniseala de-o viaţă întreagă. E o poveste care încă trepidează ritmul discuţiilor. "A fost prăpăd mare" " povestesc oamenii. "Am fi scăpat, dar a intrat apa în zona de protecţie, a făcut legătura cu celelalte lacuri, iar la noi a venit puhoiul ca într-un fel de pungă. Îşi făcuse Dunărea… aşa, ca un… al doilea braţ. Atunci a fost lovitura cu digul. Era mai sus ca nivelul Dunării, iar cînd a făcut impactul cu capătul, cu fundul sacului, cum ar veni, a venit toată apa înapoi, spre sat. Atunci am văzut apa ajungînd pînă în centru." Mai sînt şi teorii conspirative la care nu avem însă acces: "Nici atunci n-ar fi fost risc… dacă am fi fost mai atenţi. Tindem totuşi să credem că au fost forţele naturii…" Tinerii Pe vremuri, exista pe aici un soi de tradiţie, împletitul de nuiele. "Aveam o împletătorie de răchită, aparţinea de Ocolul Silvic" " povesteşte Cornel Gheorghe, implicat în proiectul cu "satul european". "Din păcate însă, meşteşugul e aproape dispărut. Cetăţenii au rămas cu know-how-ul, dar fără materie primă şi fără salariu, o fac doar de hobby, şi doar cei bătrîni se mai ocupă de aşa ceva." Tinerii? Se gîndesc la venituri, în primul rînd. Dacă văd că din activitatea asta nu ies bani… de ce să se bage? Dacă ar fi dezvoltat turismul… împletiturile astea s-ar vinde ca pîinea caldă la nemţi. Dar aşa… tinerii n-au de ce să se implice. Şi mulţi pleacă. Aici realmente n-au ce face. Distracţii? Există un proiect în derulare, reabilitarea Căminului Cultural. Cînd au fost inundaţiile mari, în 2006, a fost transformat în depozit. Acum e o dărîmătură. "Sperăm că proiectul va trece… prima treaptă pentru dezvoltarea culturală a satului." Pînă atunci, tinerii din Mînăstirea se plimbă pe stradă… sau se duc în alte sate… Preotul "Sînteţi ortodoxe? Şi nu vă e frică de Dumnezeu? Puteţi s-o luaţi pe unde vreţi, dar doar înainte." Preotul satului este înalt, cu ochii albaştri şi scrutători. Vorbeşte rapid, se mişcă rapid şi uneori te ia peste picior atît de rapid, încît te bîlbîi să dai un răspuns diplomatic, fără să-ţi dai seama că de fapt era o glumă. În exterior, biserica e o copie la scară redusă a Mînăstirii Curtea de Argeş. Înăuntru, pe pereţi, pe lîngă sfinţii ortodocşi, trişti şi traşi la faţă, apar şi sfinţii bucălaţi şi rubiconzi ai catolicismului. Două stiluri de pictură iconoclastă sălăşluind în pace pe pereţii aceluiaşi lăcaş. Pictura, începută de către Fratele Lecompte de Louis, catolic, a fost continuată de pictori ortodocşi. (Nu este singurul secret al bisericii. Aflăm că tot aici, pe vremuri, venea familia Ceauşescu, în timpul marilor demolări bisericeşti, să se roage.) La biserică, preotul Surcele Banu ne spune: "Sînt fiul satului", născut aici, preot din ’95 prin transfer de la o parohie învecinată. Parohia e una mare, "de gradul 1", numără "1884 de familii creştin ortodoxe", fără "32 de familii de penticostali". Despre oamenii comunităţii spune că sînt "cinstiţi în primul rînd", mai ales azi, cînd "omul cinstit e şi sărac". Istoria bisericii începe din secolul al XVII-lea, după un atac al tătarilor. "La 1648, tătarii din Peninsula Crimeea au năvălit prin sud pustiind întreaga zonă. Trecînd spre Oltenia, între bălţile Mostiştei şi Dunăre au fost aşteptaţi de armatele române. Încep ploile, şi în ambuscadă tătarii sînt omorîţi, iar robii pe care îi luaseră " eliberaţi. Biserica e construită de către Matei Basarab, ca o mulţumire adusă lui Dumnezeu." Zidurile sînt de 1,40 m grosime, cu scară interioară care duce în turlă, unde "există sute de lilieci". Stau acolo precum ciorchinii, pe timp de zi, şi bîntuie, pe timp de noapte. "Era un turn de pază contra năvălitorilor. Ferestrele sînt puse în cele patru puncte cardinale. Dacă se vedea vreun pericol, se aprindeau focuri din 10 în 10 km şi astfel, în doar cîteva ore, vestea năvălirii ajungea la scaunul domnesc de la Tîrgovişte. Drumul de legătură prin pădure de la Bucureşti spre Mînăstirea, Curtea de Argeş şi Tîrgovişte era denumit "drumul sării sau al peştelui", pentru că din Bălţile Mostiştei plecau care cu peşte la scaunul domnesc, de acolo veneau încărcate cu sare la Schilea, un mic port unde se făcea comerţ cu Imperiul Otoman. Directoarea Ioana Mladin e o doamnă elegantă, brunetă, dichisită, amabilă. Este directoarea şcolii. Ne primeşte, dar pentru scurtă vreme, pentru că are ore. Este profesoară de chimie. A avut multe inspecţii de la minister şi mai toţi reprezentanţii au spus că şcoala din Mînăstirea este printre cele mai bune şcoli din mediul rural. Aici, pînă şi copiii au iniţiative şi dna Mladin ne povesteşte de primul proiect, "Eco Şcoala", scris împreună cu profesorul de geografie, Ion Dane. A pornit de la o elevă (studentă acum la Geografie), care citise despre un asemenea concurs. Proiectul nu numai că a fost unul cîştigător " "am fost prima şcoală din mediul rural care a obţinut steagul verde" ", dar a fost şi un imbold pentru altele. Un proiect Phare, 500 de mii de euro, reabilitarea clădirii. "Am primit materiale, echipamente pentru domeniul agricultură, dar şi un laborator de patiserie." A urmat "Cultura deschide minţi şi închide temniţe", prin care s-a construit o sală multifuncţională, "probabil unica de acest gen în întregul judeţ", cu staţie de amplificare, cameră video, aparat foto. "Avem şi o mini-sală de sport, laborator de chimie şi agricultură." Tot printr-un proiect au extins şi modernizat biblioteca, iniţial un fel de debara, acum într-o reală competiţie cu cele mai faine biblioteci publice din Bucureşti. "În derulare avem un proiect cu Amare Rromentza, un proiect cu integrarea copiilor romi." Şi probabil singurul element "tradiţional" rămas răzbate prin sunetul clopoţelului de pauză. Căci la şcoala din Mînăstirea, la fiecare 40 de minute, un domn urcă şi coboară scările, ca odinioară, agitînd clopoţelul amintirilor din copilăriile noastre. Primăria Dacă drumul ar fi bun ar fi rost de turişti pe aici, ne spun cu părere de rău gazdele. Nu-i doar sat european… aici există biserica cea veche şi plină de legende, mai e şi Casa memorială "Al. Sahia", iar ca entertainment… poţi veni la un pescuit ieftin, în decor de paradis. Căci dacă în Bucureşti, la poluare şi mizerie, ţi se iau cam 80-100 de lei pe ziua de pescuit, aici plăteşti doar vreo 5. Şi poţi oare compara peştele de Bucureşti cu cel de Mînăstirea? Iulian Năstase, referent la Primăria din Mînăstirea ne povesteşte despre europenizarea satului: "Am primit acum cîţiva ani o solicitare, practic o provocare la concurs. Ni se cerea să spunem dacă s-a întîmplat ceva frumos în comună referitor la iniţiative ale cetăţenilor." Şi s-a întîmplat. Istoria (recentă) a Mînăstirii se brodează cam pe acelaşi decor al şocului post-Revoluţie pe care l-au trăit majoritatea satelor din România. Pînă în ’89, localnicii se ocupau foarte mult cu agricultura, "aveam cel mai bun IAS la nivel de ţară, unde se făcea şi practică cu studenţii de la Agronomie şi aveam şi culturi experimentale". Mai exista şi un atelier mecanic, care "deservea tot ce era pe partea de sud Giurgiu, Constanţa etc.". Apoi s-a închis şi ăsta. S-a închis tot. Şi IAS-ul, şi Atelierul. Apoi a început şomajul. Şomajul şi deruta. Oamenii s-au trezit dintr-odată abandonaţi de un sistem cu care se obişnuiseră, obligaţi să înveţe din mers să supravieţuiască. Apoi au vrut să trăiască mai bine. Aşa a început povestea cu "satul european". "Pînă atunci n-a mai fost o activitate care să coopteze atîţia cetăţeni" " îşi aminteşte Rică Ganea, unul dintre cei implicaţi în proiect. "Totul a fost interactiv, s-a mers din casă în casă, s-a vorbit cu fiecare om în parte." S-a înfiinţat un comitet de iniţiativă locală, cu reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale şi etnice. "Lumea era neîncrezătoare, nu se întîmplase aşa ceva pînă atunci. Voiam să învăţăm să atragem bani, să ne rezolvăm singuri problemele, să nu mai aşteptăm să vie statul să ne rezolve. Noi nu ştim să facem proiecte. Dar am intrat pe net să vedem cine şi pentru ce mai dă bani şi am învăţat." Aşa a început totul. Alimentarea cu apă şi pietruirea drumului au pus bazele europenizării, tradusă în termenii independeţei faţă de mentalitatea învechită. Englezii În aceeaşi perioadă au venit pe aici şi nişte englezi. Un proiect cu Ambasada Marii Britanii: îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale romilor din comunitate, via alimentarea cu apă. Au pornit aşadar englezii prin "ţigănie" să ţină cursuri de "educaţie igienică". Au constituit un ONG prin care aduceau şi oameni, şi fonduri, pentru a ridica nivelul de trai al comunităţii. Programele, avînd impact, au determinat finanţatorul să mai aloce fonduri şi uite-aşa oamenii din comunitate s-au apucat de muncă: au început să-şi facă singuri sistemul de alimentare cu apă, şi-au săpat singuri şanţurile, şi-au igienizat şi văruit fîntînile, au curăţat apa, le-au denisipat. Cei mai înstăriţi, cei care aveau cişmea în curte, au tras apa în casă, apoi şi-au făcut şi băi, şi duşuri… Şi uite-aşa "ţigănia" a devenit "comunitate de romi". Cîştigul Plăcuţa "Sat european" a fost mai mult decît o simplă denumire. A fost mai mult decît introducerea sistemului de alimentare cu apă şi mai mult decît pietruirea de drum. A insuflat oamenilor un anumit respect faţă de sine şi dorinţa de a face ceva, de a se rupe din încremeneală. Iar ideea că totul s-a făcut prin comunitate a avut impact şi la proiectele următoare. Cu toate astea, şi visele se lovesc de ziduri. Aici ar putea fi mult mai mult, dar, deşi peisajul e minunat, iar lacul " un punct de plecare întru dezvoltarea turismului, totul pare a fi un vis fără infrastructură. "Noi avem idei, dar n-avem bani." Pe malurile Mostiştei, deşi generoase ca peisaj, e greu să faci ceva. "Apa o avem, dar nu e a noastră." Căci luciul de apă aparţine de OGLA (Organizarea şi Gospodărirea Lacurilor şi Apelor). Cu toate astea, convingerea generală e că în 20 de ani Mostiştea va fi zona de agrement a Bucureştiului. Ce se va întîmpla însă pînă atunci, nimeni nu ştie.