Europa. Angroul Europa - note dintr-un carnet de reporter -

Atacăm angroul Europa prin spate. Strada Laviţei, colţ cu Invalid Suligă este calea spre paradisul promis de cei doi prieteni care mă însoţesc, "europeni" cu vechi state de serviciu. Strada cu pricina este plină de găuri obscene în asfalt. Sau, mai bine spus, ceva asfalt printre găuri. Tăbliţe ruginite pe care scrie "service auto", în română şi chineză. Un chinez mic călăreşte concentrat o bicicletă şi mai mică, acel model care se frînge în două, pentru a fi uşor transportat în tren sau maşină. O bicicletă cu roţi de trotinetă. Fii atent, aici lizele şcărucioare transport mărfuriţ omoară! este ultimul sfat pe care-l primesc înainte de a intra în Europa. Europa de la porţile Bucureştiului. Maţ cu ardei iute Primul restaurant (tip cantină) chinezesc. Într-o jumătate din spaţiul disponibil se mănîncă, în cealaltă se vînd diferite produse chinezeşti pentru bucătărie. Cumpăr sos dulce-acrişor, ambalat în borcan mic de plastic roşu, sos de soia şi una pereche de mănuşi de bumbac albe. Extrem de utile pentru a lua wok-ul încălzit de pe foc. Cu ele în mîini, semăn cu un poliţist britanic detaşat în Burma. Intrăm în restaurant. Prietenul meu comandă o specialitate imposibilă, un fel de maţe de porc gătite cu ardei iute tăiat bucăţi, plus inegalabilul orez jasmin. De fapt, comanda nu se preia, ea se urlă printr-o lucarnă de o doamnă de etnie romă care lucrează ca şef de sală. Un şef de sală polivalent: debarasează mesele, ajută clienţii în alegerea meniului şi, repet, urlă comanda bucătarului chinez îmbrăcat într-o tunică neverosimil de albă pentru mediul din jur. Maţ cu ardei iute " cere amicul. Ma-tze, ma-tze? " ghilotinează cuvintele, gesticulînd alert bucătarul chinez. Maţe " spunem toţi trei în cor, mîngîindu-ne cu gesturi elocvente abdomenele trecute de treizeci de ani, asupra cărora berea a început să-şi arate colţii calorici. Şefa de sală ne ajută şi spune şi ea, accentuînd, Muţu, muţu, iar comanda este adusă la masă cu o viteză care ar face să pălească de invidie orice restaurant cu pretenţii din Bucureşti. Mîncăm în tăcere, cuceriţi de amestecul subtil de arome. Sub lumina de var a neoanelor suspendate cu fire neizolate de tavan, gîndul mă duce la Patrick Süskind şi celebrisimul său roman, Parfumul. Uneori, cele mai subtile arome se găsesc acolo unde alţii nu văd decît urîciune şi respingere. Privesc în jur: chinezi grăbiţi, affairés, sorb supă din boluri spectaculoase, fabricate dintr-un fel de argilă parcă arsă la soare. Fascinant de urît mănîncă: mai întîi omogenizează supa cu beţişoarele din dotare, apoi amestecă bine totul, pastele se sug cu buzele făcute tub, apoi restul se bea. Un rîgîit final, satisfăcut. Totul nu durează decît patru-cinci minute. Nu sîntem singurii români care gastronomizează acolo. O doamnă grasă, cu pieptul apăsat de greutatea unei cruci de aur, vorbeşte tot timpul la telefon. Telefonul are ca semnal acustic o melodie de Guţă. Un tînăr de cartier, cu şapcă şi ochelari de soare imenşi, facies de lăcustă corcită cu un extraterestru, manevrează cu mare dexteritate beţigaşele de lemn. Sau poate este chinez şi nu-i văd ochii din spatele mini-parbrizelor pe care le poartă. Prea sculptează bine cu beţişoarele în munţişorul de orez din bolul din faţă. Terminăm primul fel de mîncare şi facem conversaţie cu şefa de sală. Ne spune că se simte minunat printre chinezi. Motivul invocat: se înjură reciproc cu poftă şi nu se înţeleg unul pe altul. O complicitate a înjurăturii, cu alte cuvinte. Arde de nerăbdare să-şi arate patrimoniul lingvistic şi-mi spune: Domnu’, dacă vreţi vă înjur în chineză, da’ să nu vă supăraţi! Dă-i drumul, îi spun, nerăbdător, să văd primul rom din viaţa mea înjurînd în chineză: Ţa-ţa-pi, îmi spune, apoi fuge fericită la bucătărie, să-şi mărturisească isprava chinezilor. După ce se întoarce aflăm semnificaţia înjurăturii, dar şi soarta portretului fostului preşedinte Ion Iliescu, care " după cum îşi amintesc amicii mei, obişnuiţi ai locantei " trona pînă acum ceva vreme deasupra sălii de mese, în compania unui peisaj cu cascade violete şi copii de plastic. Acum este în birou la Şefa’, îl iubeşte foarte mult. Superstiţioşi cum îi cunosc, nu m-ar surprinde să aflu că aceşti copii ai Asiei i-au găsit fostului preşedinte al României virtuţi mistico-financiare, de înmulţire rapidă a banilor. Icoane chinezeşti La ieşirea din cantina chinezească, remarc armata de telali arabi care schimbă nestingheriţi orice valută în lei grei şi viceversa. Poartă în permanenţă cu ei un fel de genţi mici de voiaj, pătrate şi grele. Fiii Orientului au priviri grele şi temătoare. Este ultimul loc din lume unde aş dori să fac o fotografie, de exemplu. Mai sare în ochi un telefon public împestriţat cu roşu, ca şi cum sîngele cuiva s-ar fi împrăştiat pe zid şi pe liniştitul aparat devenit inutil din cauza telefoniei portabile. Privesc de aproape, cu atenţie: nu este sînge, ci doar vopsea roşie. Tot în zonă mai observ o cameră video cocoţată pe un stîlp; un sistem de avertizare rapidă " bănuiesc. Ce se mai vinde, ce se mai cumpără în Europa? Pot scrie fără nici o ezitare: totul! O mică descriere a unei picături într-un ocean: acolo puteţi găsi hîrtie de muşte aşa cum aveau bunicile pe vremuri. Urîtă şi inestetică, dar de o inegalabilă eficacitate. Sau cascade multicolore cu jocuri de lumini, papagali care mişcă din coadă şi aripi. Staţie meteorologică marca Century, un monstru multimedia european care arată concomitent temperatura, presiunea aerului, ora exactă şi, bănuiesc, presiunea sanguină, dacă i se cere. Totul pe fondul verde smarald al unei păduri tropicale dominate de o cascadă lăptoasă. Blugi, de toate formele şi modelele posibile. Mi-a atras atenţia maniera de expunere inteligentă a mărfii dintr-un stand. Zeci de manechine din plastic ieftin, îmbrăcate în blugi, dar fără nimic deasupra taliei. O viziune postmodernă a celebrei armate îngropate compuse din soldaţi de argilă a primului împărat din dinastia Qin. În fine, cel mai "tare" stand pe care l-am vizitat era profilat pe obiecte religioase. Imagine de neuitat: vînzătorul care spintecă cu un gest precis o cutie mare şi obosită de atîta drum, pe care scria mare "Made in China". Din ea încep să se reverse icoane "ortodoxe" ferecate în ţiplă ieftină. Erau în bună companie: veşminte preoţeşti din plastic moale şi nuanţe tari (piersică, aşa cred că se numeşte materialul), candele de plastic, candele de stearină ambalate în saci, diverse accesorii liturgice. Fiecare înţelege ce vrea, dar personal mă înspăimîntă ideea că toate aceste kitsch-uri enorme, aceşti minivampiri distrugători de substanţă teologică vor ajunge în biserici şi case. Şarpe şchiop Al doilea restaurant (cantină) chinezească. Baraca cu colţunaşi/jiaozi. Aici fierb, neîntrerupt, cei mai proaspeţi şi gustoşi colţunaşi din oraş " mă asigură pe un ton de cunoscători amicii mei. Mi-e greu să descriu acest spaţiu hibrid. Sala de mese este dominată de un televizor vechi. Dar vechi! Semăna cu celebrele "televizoare color" de la sfîrşitul anilor ’80, aparate falnice care te făceau să te simţi un om realizat, alături de apartament, video şi Dacia 1310. Se transmite un jurnal televizat oficial. Îl urmăresc cu ochii cît cepele, în timp ce mănînc colţunaşi pe o faţă de masă atît de lipicioasă, încît nici muştele nu ar mai fi putut decola dacă ar fi atins-o. Primele cinci minute sînt dominate de figurile grave din CC al PCC, ochelari cu ramă serioasă şi costume mortuare, impecabile. Apoi totul revine la normal. Este prezentat cu multe detalii şi reproduceri gen "ficatul lui Cristi Minculescu" un accident rutier. Din imagini, înţeleg că o macara s-a prăbuşit peste un autocar plin de turişti. Restul nu mai prezintă importanţă; cred că era vorba de un fel de ştiri de la ora cinci în variantă chineză. Jurnalul se termină cu baschet, mult baschet, preluat din campionatul american. Un chinez cu o oală mare de lut plină de roşii se trage mai aproape de televizor şi începe să le cureţe codiţele. Acestea ajung direct pe podea. Podeaua este măturată fără aplicaţie de o doamnă de etnie romă care se uită cu ochi curioşi la noi şi se întreabă cum am aterizat într-un astfel de pîntece gastronomic. O întreb cum se numeşte "restaurantul". Pare teribil de mirată. Cum să se numească bre, nu are nume. Este locu’ unde se mănîncă, aşa îi spune. Un şarpe şchiop " îmi spun în gînd. Aspectul cel mai interesant mi se pare însă a fi fantastica simbioză care s-a creat între romii din zonă şi chinezi. Am văzut romi care tocau mărunt carne cu satîrul şi o găteau apoi în vasul wok, în cel mai pur stil chinezesc. Alţii debarasau mesele sau făceau curăţenie, totul cu vădită plăcere. Plătim. Preţul este destul de mare (casele de marcat au mărit preţurile " şopteşte unul dintre amicii mei cu regret), dar cantitatea şi calitatea pe măsură. După ce plătim, patroana chinezoaică număra banii şi îi aşază în ordinea valorii într-un portofel gigant de piele, cu gesturi pline de dragoste. Aproape că mîngîia biletele de plastic. Urmărindu-i gesturile, am învăţat mai multe despre geniul comercial al acestui popor decît din lectura unui tratat pretenţios şi fad de management intercultural. Alte impresii vizuale. Graffiti imens cu dragoni şi litere mari de aur, cu inscripţia Vision of China. Totul era acompaniat de cîteva caractere chinezeşti desenate de o mînă stîngace, evident non-chineză. Trenuleţul galben-pai care face legătura între diferitele complexe comerciale vopsite roşu-aprins, numite în limbajul local "dragoane". Pe scăriţa de urcare în vagon stă scris "nu urcaţi cu lize şi bagaje voluminoase". Se urcă deci în micul trenuleţ şi cu lize, şi cu bagaje voluminoase. Reclama pentru Fetească Regală produsă de o celebră podgorie românească este scrisă în chineză, pe un fond, cum altfel, galben ţipător. Gri este însă trenul care face legătura între Gara Obor şi Gara Europa. Da, există o gară Europa lîngă Bucureşti, deservită de un trenuleţ de banlieu adus din Franţa, second-hand, pe care francezii l-au botezat chiar aşa, le petit gris (micul gri). Ca un alint şi o formă de afecţiune pentru forma sa de cutie de conservă cu eticheta smulsă. Peronul improvizat din panouri de beton oferea adăpost şi ocrotire contra vînticelului vîrtos de primăvară unui Romeo şi unei Juliete în variantă romă; cei doi se strîngeau cu disperare în braţe, în aşteptarea micului gri, printre sacoşe de plastic şi saci de rafie. Vînzătoarea de gheare de tigru şi alte remedii homeopate chinezeşti care fabrica cu o infinită răbdare cărţi de vizită scrise de mînă. Un nou magazin de produse chinezeşti, iar ca puncte de reper erau indicate Polita cica 7 şi Magasin Bucu Obor. Va trebui ca într-o bună zi să scriu neapărat un reportaj despre angroul Europa... Acum habar nu am cum aş putea să găsesc un final acceptabil pentru o astfel de întreprindere gazetărească. Ba nu, ştiu. Aş propune angroul Europa ca obiectiv turistic major al Capitalei. Nu glumesc. Sînt sigur că ar avea mai mult succes decît multe dintre "frumuseţile" altoite cu termopane de pe cuprinsul ţării. Şi ştiţi de ce? Pentru că aici şi mizeria, şi amestecul de culturi şi de rase sînt naturale şi fireşti.