Educaţia: de la fiecare după necesităţi, fiecăruia după nevoi

Educaţia s-a transformat de mult în produs vandabil şi comercializabil şi, din păcate, afirmaţia în sine nu mai este de mult o noutate. Cum se măsoară însă "rentabilitatea" investiţiei în educaţie este altă poveste. Am căutat un potenţial răspuns despre cum este văzută educaţia azi, intr-un campus belgian.

Căutăm, alegem, consumăm, aruncăm, reciclăm sau nu, schimbăm, experimentăm. Investim. În casă – termopane, uşă metalică, jaluzele verticale, maşină de spălat cu 78 de programe şi pachete TV cu încă pe atît. Investim în vacanţe pentru scoateri din priză şi ieşiri în lume şi producţii de GB de poze, ore mai productive în faţa biroului, senzaţii şi trăiri „exotice“, mai tîrziu etichetate cu „amintiri“. Dar înainte de toate investim în acel „paşaport biometric“ care garantează calitatea şi siguranţa (angajatorului, evident): CV-ul. Iar pentru aceasta adunăm o serie de branduri care ne alcătuiesc precum „produse“ dorite pe piaţa locurilor de muncă. O secţiune importantă înainte de experienţă: educaţia. 

„Pourqoui on fait des études, en fait?“

Am petrecut vara aceasta în campus. Şi vara în campusul unei universităţi cu peste 23.000 de studenţi înscrişi (o treime de Mangalia) şi sesiune pînă aproape de jumătatea lui iulie înseamnă alternanţa linişte, stres, linişte, stres. Săli de studiu transformate în bucătării şi dormitoare, cărţi şi nervi întinşi la maxim. Noaptea devine egală cu ziua. La ora 4 dimineaţa începe să se mai elibereze cîte un loc, pe care altfel îl poţi obţine doar prin rezevare (dacă ai norocul să cunoşti pe cineva care deja ocupă un loc în sală). Pe mese stau cărţi, hîrtii, penare burduşite de pixuri colorate, amestecate printre pachete de biscuiţi şi sticle de apă. Grupuri de studenţi cu syllabus-urile viu colorate şi însemnate, muncite. Pe jos: încălţăminte, perne, şosete şi papuci de casă. Pe zidul ce susţine panoul metalic pentru accesul cu cartela al aceleiaşi clădiri – un mesaj făcut cu „can“-ul: „Pourqoui on fait des études, en fait?“ (De fapt, de ce studiem?) Iar mesajul mi-a sunat în mod sistematic în urechi o bună parte din vară. 

Acasă (a se înţelege apartamentul cămin studenţesc), colegele mele, două studente la drept, îşi puneau aceeaşi întrebare la micul dejun luat în mod ocazional la ora 6 şi la cina tîrzie care flanca orele de studiu intens. La toate acestea se adăugau şi discuţiile cu părinţii colegilor mei belgieni, la rîndul lor oripilaţi la gîndul că odraslele ar fi putut face altceva decît... să studieze. Diplome cît mai „interesante“, pentru un viitor stabil şi un job asigurat, dacă se poate, încă de pe băncile facultăţii. Iar, pe de altă parte, alte poveşti cu studenţi care repetă de cîte 4-5 ori (situaţie frecventă în Belgia, chiar şi în cazul anilor de liceu) acelaşi an de studiu. Sau care încearcă anul întîi de medicină pînă obosesc şi după doi ani de încercări trec la administraţie publică, pentru ca, la un an după, să îşi dea seama că, de fapt, pot profesa în domeniul comunicării. Studii fără legătură între ele, dar cu logică pentru părinţi. I-am întrebat din curiozitate pe cîţiva astfel de studenţi de ce lucrurile merg în felul acesta. Am primit drept răspuns un singur cuvînt: „părinţii“. Teama de a nu-i dezamăgi, de a nu deveni „oaia neagră“ a familiei, de a nu înşela expectativele cercului de prieteni al familiei, şi aşa mai departe. 

Studiile: o maladie socială

Şi pentru exemple mai concrete, iată, există şi cazul extrem al celor care „reuşesc“ la studiile de licenţă iar apoi îşi doresc să facă „cercetare“ – pentru că, nu-i aşa, „de ce nu?“ –, dar în acelaşi timp îl încurcă pe „Kafka“ cu cafard (fr. „gîndac de bucătărie“), punînd între cele două semnul egal (şi vă previn, e exemplu real). Şi dacă îndrăznim să ne gîndim că studiile nu sînt pentru toţi şi le declasăm din ierarhia pozitivistă a ştiinţelor à la Comte? Şi dacă unii dintre noi s-ar fi priceput mai bine la sădit de arbori fructiferi sau la gătit legume în sosuri picante? De unde provine această teamă de a ieşi din mimetismul social care ne „învaţă“ ce este fericirea şi ne-o îndeasă tuturor în acelaşi pachet uniform şi bine cîntărit? De ce ne mirăm atunci de profesori care spun că universităţile ideale sînt cele fără studenţi (tot din experienţă personală) sau de acei mulţi care încep săptămîna cu cheful de a înlocui lunea cu vinerea şi pentru care fiecare zi este o numărătoare inversă a orelor, avînd ca punct culminant plecarea acasă. 

„Victimele“ – cazuri extreme sînt tineri care ajung la 24-25 de ani cu cîte un an făcut în domeniul limbilor germanice, sau psihologie, sau educaţie fizică şi aşa mai departe iar apoi îşi dau seamă că anii trec într-o derută continuă sub neputinţa de a-i face „fericiţi pe cei de-acasă“. 

Statul belgian îi ia frumuşel de umăr şi îi îndreaptă spre Centrul Public de Acţiune Socială destinat celor „cu mijloace de subzistenţă insuficiente sau fără domiciliu fix“. Sau mai pe limbajul nostru – oamenii străzii, imigranţi dezorientaţi şi cu planurile prost făcute de acasă şi categoria din urmă – tineri puţin confuzi de atîtea studii. Studiile: o maladie socială în cazul în care tratamenul prost administrat poate da o cifră cu virgulă? O sursă de culpabilitate dacă la final de an rezultatele nu se apropie de standarde? 

O lume de diplomaţi, universitari, doctori, docenţi, academicieni, cercetători, investigatori, literaţi. Titlul de „doctor“ îşi pierde din consistenţă. De la încărcătura lui simbolică: universitar cu un bagaj mai mult decît intelectual de cunoştinţe şi experienţe, ba şi spiritual, impozant, avem azi doctori de 28 de ani, formaţi în eprubetele universităţii, ea în sine „o lume nouă“ à la Huxley. 

Nu cumva ne scapă ceva? Ne dorim diplome, doar ca mai apoi să ne văităm de vînzătoare cu diplomă, sau de teama angajatorilor de tineri „supracalificaţi“ (a se traduce: „cu prea multe diplome“, de unde drepturi la un salariu mai mare) şi răspunsurile „politically correct“ şi uşor flatante construite de departamentul de „HR“. CV-ul devine un elastic de care tragem la maximum, îl branduim pînă în dinţi pentru posturile-ţintă. Cînd miza e mare, unii apelează la inovaţii tehnologice (am auzit şi de tineri intrînd la universităţi „mari“ cu diplome „gîndite“ în Photoshop) sau scotocesc în memorie cele mai mici participări la olimpiadele de gimnaziu. Totul pentru a demonstra că alcătuim „o mînă de lucru educată“. Iar educaţia „de calitate“ are şi ea reţeta ei: universităţile de top cu multe rezultate la căutări pe Google, în ţări cît mai „occidentalizate“ şi programe pe măsură, cu denumiri cît mai sofisticate. 

Din colţurile cele mai ascunse ale lumii, pînă în capitatele ultracosmopolite, familiile de ţărani sau de burghezi îşi trimit copiii la şcoală, prin eforturi şi pe măsura fiecăruia. Iar apoi aşteaptă ca odraslele să se ridice puţin cîte puţin iar ajutorul să se întoarcă acolo de unde a venit. 

Educaţia ca investiţie pe termen lung e astăzi o strategie încă şi mai transparentă. Şcoala e un produs iar elevii săi acţionează prin mimetism social asemeni unor consumatori. Îi întreb pe cîţiva prieteni studenţi la muzică cum e în mediul lor, cum e văzută educaţia. Iar unul dintre ei îmi răspunde franc: „Sînt departe de cele 12 ore de muzică pe zi ale compozitorului pe care îl am ca reper, dar azi e mai greu să fii autodidact. Azi avem Facebook, Internet nelimitat, jocuri în reţea, telefoane mobile... Cum să te organizezi cu toate astea?“. 

Printre ei se mai află însă şi cîte unii care înainte de cursuri îşi fac exerciţiile tehnice de pian de la 5 la 8 dimineaţa. Şi continuă seara pînă noaptea tîrziu. Le povestesc despre Werner Herzog, regizorul, care în anii ’60 lucra noaptea ca sudor pentru ca ziua să poată filma cu banii astfel strînşi. Şi dau din umeri. 

Sper că oamenii-cu-pasiuni există, dar se ascund bine. Şi printre ei sînt şi mulţi tineri. Şi pot şi îi vor molipsi la rîndul lor pe alţii şi nu vor lăsa specia lor de pasionaţi să dispară prea curînd...  

Luminiţa-Anda Mandache este antropolog. 

Foto: L.A.Mandache