"Două generaţii de femei profesionale"
Doamna de pe locul 57
Probabil cea mai bună metodă de a alege un concert la Ateneul Român este să te plimbi prin spatele clădirii într-o după-amiază de miercuri sau joi şi să-i asculţi pe muzicieni la repetiţii – dacă îţi place ce auzi, cumpără un bilet! O altă metodă este să observi cît de mare e mulţimea care se adună afară într-o seară de concert. Dacă se întinde peste suprafaţa treptelor de marmură, probabil n-ar trebui să ratezi spectacolul. În situaţia din urmă mă aflam într-una din nopţile iernii trecute.
Programul conţinea Concertul de pian numărul 2 al lui Rachmaninoff şi era condus de un dirijor străin. Toate biletele se dăduseră deja, iar coada din faţa casei din strada Constantin Exarcu era lungă şi nemişcată. Eram pregătit să renunţ, cînd o doamnă mai în vîrstă, scundă, dar viguroasă, care stătea la poarta dinspre nord, m-a întrebat dacă vreau un bilet. Da, voiam. S-a prezentat cu numele Iulia şi mi-a spus că pentru 30 de lei pot primi unul dintre biletele ei pentru acel sezon, chiar lîngă orchestră. Am profitat de ocazie.
Cînd am intrat în foaier, în loc să urcăm pe una dintre cele patru scări spiralate ce duc către auditorium, Iulia m-a condus către o uşă masivă aflată pe laterală. Cît de ciudat, mi-am spus. Mi-a explicat că luăm o altă rută din cauza dificultăţii urcuşului. Înaintînd pe coridor, am ajuns la un lift antic şi în cîteva secunde am urcat la etajul dorit. Mi-am dat rapid seama că eram în spatele scenei – muzicieni în ţinute de seară treceau pe lîngă noi, unii ţinîndu-şi instrumentele şi mulţi aruncîndu-i priviri de aprobare Iuliei. Probabil erau familiarizaţi cu ritualul dinainte de concert al micii doamne care se îndrepta către locul ei în sală.
Am intrat în sala de concerte printr-o uşă discretă de pe scenă şi am înaintat către locurile noastre: 56 şi 57. Odată ajunşi, m-a prezentat prietenilor ei. Presupun că toţi aveau abonamente şi că astfel şi-au ţinut companie pentru mulţi ani. Am aflat mai apoi cîte ceva despre viaţa Iuliei. Era pensionară şi fusese inginer electric, ocupaţie care a purtat-o prin lume. A trăit pentru o perioadă în Peru. Cînd am întrebat-o de cîtă vreme are acele locuri în sală, a estimat 50 de ani.
Concertul a fost superb. După numeroase bisuri, spectacolul s-a terminat şi noi ne pregăteam să plecăm. Înainte să ieşim, Iulia mi-a arătat cu mîndrie mai multe personalităţi din pictura murală care înconjoară sala, şi nu m-am putut abţine să nu mă simt şi eu mîndru. Mulţi români nu mă vor crede pentru că sînt sceptici cînd vine vorba de complimente, dar Ateneul este una dintre cele mai alese săli de concert din întreaga Europă. Chiar dacă nu toate serile mele la Ateneu au fost la fel de speciale ca cea despre care tocmai v-am povestit, m-am bucurat de fiecare concert la care am ajuns, iar vitalitatea acestui loc rivalizează şi chiar depăşeşte sălile londoneze sau pariziene. Vivat Ateneul!
traducere Manuela BOGHIAN
Drumul spre Craiova
Recent, o prietenă de la Alpha Language Center (unde asist ocazional cu traduceri) m-a întrebat dacă aş fi interesat să o însoţesc la Craiova, într-o călătorie legată de muncă. Ar urma să părăsim Bucureştiul înainte de ivirea zorilor, am conduce timp de trei ore, spre cealaltă parte a ţării, sperînd să ajungem la biroul clientului înainte de 9, iar spre seară am reveni în Capitală. Din moment ce nu văzusem niciodată acea parte a ţării, am fost imediat de acord, cu condiţia că vom reveni în Bucureşti pe un traseu diferit, pentru a vedea cît mai multe posibil. Ne-am propus să ajungem în Craiova prin Piteşti şi să ne întoarcem prin Alexandria. Schiţat grafic pe o hartă, traseul nostru semăna cu un diamant, idee care se încadra de minune, de vreme ce în timpul călătoriei am văzut unele dintre cele mai remarcabile spectacole din toate călătoriile mele prin România.
Era încă întuneric afară cînd am întîlnit-o, în faţa blocului ei, pe Crina, tovarăşa mea de călătorie. Antreprenoare de succes, ea este obişnuită să se trezească atît de devreme, pentru afaceri. Eu, pe de altă parte, nu sînt, şi am dormit din greu în timpul călătoriei cu autobuzul spre blocul ei. Am încălzit maşina şi am pornit. Chiar dacă la acea oră matinală străzile abiau începeau să se umple de activitate, în doar cîteva ore urmau să devină supraaglomerate. Părăsind treptat limitele dezordonate ale Bucureştiului, reprezentanţele auto, vulcanizările, centrele de colectare a fierului vechi şi standurile cu shoarma se puteau zări din ce în ce mai rar, iar în curînd peisajul era acoperit doar de terenuri agricole. Mergînd spre vest, înfruntam răsăritul cu 140 km pe oră.
Poate din cauza peisajului repetitiv, Crina a profitat de ocazie pentru a vorbi un pic despre viaţa ei şi despre schimbările pe care le-a observat în România de-a lungul vieţii. Anii de formare au început înainte de 1989, astfel, că amintirile ei au o structură distinctă pentru „înainte şi după“. Aproape toate poveştile se încheiau cu fraza „Şi apoi a venit democraţie“, ultimul cuvînt rostit cu un notabil ton de suspiciune (deloc surprinzător, avînd în vedere că ea îşi conduce uneori afacerea mai degrabă ca un dictator). Schimbările economice prin care a trecut România au deranjat-o la fel de mult. În timp ce treceam pe lîngă un vast cîmp de porumb, ea şi-a exprimat nemulţumirea faţă de industrializarea agriculturii. Îmi explică faptul că ferma familiei sale a adus recolte de porumb uriaş (printre multe alte soiuri de produse), fără a utiliza substanţe chimice. Astăzi, practica este una obişnuită, agricultura devenind un domeniu al Marilor Afaceri.
În scurt timp, cîmpurile cedau locul betonului şi Slatina a apărut în faţa noastră. Fiind bine cunoscută ca oraş industrial, ea încă mai păstrează reputaţia de a avea cele mai mari fabrici din Europa de Est. Conducînd prin oraş, am trecut pe lîngă un masiv steag românesc fixat pe vîrful unui deal, fluturînd cu mîndrie în vînt, în timp ce eu mă minunam de dimensiunile lui impresionabile (unicul steag mai mare pe care l-am văzut acoperea faţada Palatului Victoria de pe strada 1 Decembrie). Întrerupîndu-mi meditaţiile, Crina mi-a spus că în Slatina poţi găsi „bragă“ pe care a numit-o „cereale într-un pahar“. Cu toate astea, fiind presaţi de timp, nu ne-am putut opri să nu o şi încercăm. Ajunşi înapoi pe şosea, eu adormisem imediat, iar ea a continuat să fie atentă la patrulele de poliţie cu radare.
Crina şi-a început prima afacere în 2008, după ce obosise să tot lucreze pentru alte persoane. Avea propria viziune, propriile vise şi a crezut că poate face o treabă mai bună decît la şcolile în care a tot predat limbi străine. Astfel, şi-a părăsit cariera „sigură“, pentru a-şi crea o companie care are acum cincizeci de angajaţi şi se poate lăuda cu unele dintre cele mai mari firme din România ca număr de clienţi. Chiar lucrînd frecvent cîte paisprezece ore pe zi, pentru a-şi menţine întreprinderea profitabilă, după cum afirmă ea, recompensa de a fi pe cont propriu este mai valoroasă decît toate compensaţiile monetare pe care le-a obţinut. E interesant să o urmăreşti la birou, în timp ce jonglează între mai multe computere şi telefoane, toate în mai multe limbi, pentru a finaliza un proiect, abia oprindu-se să respire. La fel ca şi maşina noastră ce accelera de-a lungul autostrăzii, ea nu se opreşte niciodată.
În sfîrşit, Craiova! În timp ce ne apropiam de centrul oraşului, pe marginea drumului se putea zări pe alocuri cîte un avion. Avioane utilitare de stropire a recoltelor abandonate sau jeturi înălţate ca monumente, toate legate de istoria oraşului ca centru al aviaţiei. Am trecut pe lîngă o altă mare imagine a istoriei industriale româneşti: fabrica Electroputere, care, din păcate, a fost transformată într-un mall. În apropierea Noului Palat al Consumerismului, o masivă parcare multietajată (aproape de dimensiunea mall-ului) este în construcţie. În apropiere am văzut o stradă cu numele „Henry Ford“ şi m-am simţit, în mod ciudat, ca acasă.
Am ajuns la destinaţie şi am avut mai multe întîlniri într-o fabrică veche, adusă înapoi la viaţă de către o companie din Vest. Cu toate acestea, cu excepţia logo-urilor companiei, lucrurile arătau mai mult sau mai puţin la fel ca pe vremea cînd clădirea era proprietate de stat. Am luat cina în cantina angajaţilor, în care cuve uriaşe de tocană de cartofi îşi aşteptau muncitorii înfometaţi. Mîncarea a fost surprinzător de bună: simplă şi hrănitoare, exact cum îmi place.
Tîrziu spre seară ne-am încheiat afacerea şi am pornit din nou la drum. Oprind pentru benzină lîngă o groapă de gunoi, Crina m-a informat cu entuziasm că în continuare vom trece prin Caracal, aşa-numitul „oraş al minunilor“. Chiar dacă cele mai multe dintre „minunile“ oficiale nu sînt decît mituri demascate, oraşul încă mă captiva. Nu mai văzusem niciodată un asemenea amalgam de civilizaţie. Colţuri de stradă ce apăreau sub unghiuri ciudate şi clădiri ce păreau oarecum strîmbe. E ca şi cum întregul oraş ar fi fost construit pe baza unor legi extraterestre ale esteticului. Expresia de uimire mi-a fost întipărită pe faţă mult timp după ce am părăsit oraşul.
Cu toate astea, în mod remarcabil, cel mai impresionant spectacol urma să vină. Cam la cinci kilometri de Alexandria, unde terenuri agricole plate se întindeau în orice direcţie, la orizont a început să se contureze ceva foarte îngust şi înalt. Cu cît ne apropiam mai mult, conturul devenea tot mai înalt şi mai mare. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce ar putea fi, de vreme ce nu mai văzusem niciodată răsărind un oraş de vile dintr-un cîmp de porumb. Un indicator pe poarta oraşului ne-a dat de ştire că am intrat în Buzescu, oraşul palatelor ţigăneşti. Strada principală a oraşului putea uşor rivaliza cu Las Vegas Strip, la capitolul ostentaţie. Fiecare „casă“ era alcătuită din cel puţin 30 de case, toate avînd cel puţin cîte patru etaje. Multe erau acoperite cu decoraţiuni artistice scandaloase, la exterior, cea mai senzaţională dintre ele fiind Dolarul american, de zece metri înălţime.
Eram ambii epuizaţi cînd am ajuns în Bucureşti, unde aşteptam o călătorie uşoară spre centru. Cu toate astea, am făcut greşeala de a ne asculta GPS-ul, care ne-a zădărnicit acea speranţă. Dispozitivul a stabilit cea mai scurtă cale spre destinaţia noastră printr-un drum neasfaltat, prin inima cartierului Ghencea, transformat de o furtună recentă într-un rîu de noroi şi cratere. În timp ce maşina îşi croia cu greu drum pe strada plină de gropi, punîndu-i la grea încercare suspensia, am implorat-o pe Crina să nu mai asculte niciodată „recomandările“ acelui dispozitiv infernal, însă ea a insistat cu fermitate: „Se merită, chiar dacă economisim măcar şi cinci minute.“
traducere Nadejda CODREANU
Jack Feinberg e un scriitor american care locuieşte în Bucureşti. A lucrat pentru Arhiva Naţională de Filme şi organizaţia umanitară Concordia.
Foto: L. Muntean