Diana. O altă prinţesă

- A venit Diana? Pitită în spatele rafturilor pe care odihnesc pachete cu făină, zahăr şi sticle de bere, tanti Flori icneşte un nu scurt, apoi îi aruncă muşteriului o privire cruntă: - Bă, al dracu', da' de dimineaţă începuşi! Bărbatul, costeliv, cu pomeţii unsuroşi şi ochii de un albastru nefiresc, rîde strîmb, apoi şuieră, scoţînd un vîrf de limbă galbenă printre gingiile de care mai atîrnă doar un colţ de molar: - Ei, am început, rămăsei de aseară... Pleacă tîrîndu-se ca o rîmă pe podeaua magazinului şi, cînd iese în uliţă, strigă tare spre capul satului: - N-a adus bă, Gică, morţii mamii ei! L-a auzit. Tanti Flori iese ca o vijelie pe uşa magazinului, culege două pietre din drum şi le azvîrle cu putere spre scăfîrlia ştirbului. Nu-l nimereşte, dar e cît pe ce să ologească un cîrd de gîşte înşirate pe şanţ. Cînd se întoarce la rafturi e roşie şi transpirată de nervi. - Beţivii dracului, mama lor de nenorociţi! Cer, în sfîrşit, două pîini şi, în timp ce tanti Flori le înghesuie cu grijă într-o pungă mică, prind o clipă în care oftează adînc şi o întreb, curios, cine e Diana. - Ei, cine e!, pufneşte femeia, scuturînd în aer o sticlă goală şi pătrăţoasă, pe care scrie "Diana - alcool sanitar". De pe etichetă, zîmbeşte pervers o asistentă cu gene lungi şi buzele rujate excesiv. E, desigur, Diana. Am văzut scena de mai sus acum cîţiva ani, la un magazin sătesc de lîngă Piteşti. Mai tîrziu, prin jocul sorţii, am primit, prin e-mail, un banc cu subiect asemănător, semn că spirtul Diana a ieşit din raftul cu produse sanitare şi-a intrat în spaţiul virtual şi-n folclor. Nu-i mult spus, din moment ce trosnitul paharelor cu alcool sanitar pe marginea şanţului a devenit o imagine comună în satele din România. Bem pe rupte. Nu-i un motiv de laudă, deşi, nu o dată, mi-a fost dat să aud fel de fel de voinici fălindu-se cu performanţele lor în materie. Inşi care aşteptau aplauze pentru că duceau pînă la trei-patru sticle de vin pe noapte şi, în zilele bune, stingeau focul cu cîţiva metri de bere. Ne place. Nu cred să fi nimerit, în ultimii ani, în vreo gospodărie ţărănească şi să nu fiu îndopat rapid cu spirtoase de casă: o ţuiculiţă "de prună curată, nu prostii d'alea din comerţ", o vişinată "făcută cu ţuică de-a noastră, dată de trei ori la cazan, nu cu metilic otrăvitor", un vinişor "sîngele Domnului, din bolta aia micuţă din spatele casei". Cîteodată, dacă nu există boltă, există măcar un balcon de bloc pe care atîrnă cîte o sută-două de ciorchini. Toamna, tot în balcon, intră în funcţiune cîte un teasc micuţ, artizanal, făcut la strung de un vecin binevoitor. Dacă nu sînt struguri, sînt prune şi zarzăre în grădina din faţa blocului şi un alambic improvizat pe aragazul din bucătărie. O ţuică sau un vinişor face tot românul. Relaţia cu alcoolul se strînge de la vîrste fragede. Un pic de ţuică în biberon şi ăla mic doarme dus cîteva ore, cît are mă-sa rost de treabă pe la grajduri. La masă merită şi copilul o ţuiculiţă "doctorie curată" sau un pahar cu bere "că spală rinichii". Amintirile cu Ionel beat turtă după ce a mîncat vişine din vişinată au devenit aproape o banalitate. Dincolo de toate însă, cînd vine vorba despre cît, cum şi de ce se bea în România, nu-mi iese din cap răspunsul pe care l-am primit de la un alcoolic, prăbuşit, într-o iarnă, pe trotuarul din faţa blocului. "De ce bei, mă, ca porcul?", l-am interogat scurt, în timp ce mă chinuiam să-l tîrăsc lîngă caloriferul din scara blocului. "De foame!", a venit răspunsul ca un banc sec scornit din mahmureala destinului.