Despre sfîrşitul ţăranilor, dincolo de poezia titlului

Timp de trei luni am fost bursier al Ministerului Educaţiei şi Cercetării, în Portugalia, cu ambiţiosul proiect de a face o radiografie jurnalistică a ruralităţii portugheze în contextul integrării în Uniunea Europeană. Pe baza riscantei presupuneri că noi, românii, ne-am asemăna, întrucîtva, cu portughezii. Nu e nevoie să stai mult timp la ţară încît să-ţi dai seama că Uniunea Europeană este o apariţie cel puţin exotică în viaţa ţăranilor, căci ei se gîndesc mai degrabă dacă să semene floarea-soarelui în loc de porumb sau cum să-l afle pe acela care le-a smuls cartofii cînd erau cît nuca. Stau cu toţii în aceeaşi oală, prinşi în conflictele lor de neînţeles, cu mize derizorii, am spune, ameţiţi de cîte văd la televizor, de cîte aud de la cei plecaţi, împărţiţi între "or să ne dea bani" şi "asta nu-i Uniunea Europeană, e Uniunea Sovietică". Pentru aceea am dorit să văd cum au trăit alţii hopul integrării. Poate molipsită de pesimismul portughez, am ajuns la concluzia că un minim bun-simţ al aşteptărilor legate de Uniunea Europeană ne-ar scuti de o sumedenie de dezamăgiri în "noaptea nunţii". Mai presus de toate, m-am convins că aderarea este un act personal, care depinde în mod covîrşitor de background-ul fiecărei ţări, de seriozitatea fiecăruia în parte, de la vlădică pînă la opincă. Bani care se pierd prin terţe buzunare, clădiri oficiale pompoase trîntite în mijlocul satelor, animatori culturali în mijlocul nimicului, responsabili care îşi iau maşini pe banii ei, ai Uniunii Europene, sînt lucruri care li se întîmplă şi altora. Dincolo însă de aspectele tehnice ale mariajului cu Uniunea Europeană rămîne chestiunea ireductibilă a "sfîrşitului ţăranilor", ei, aceia deja dispăruţi din nomenclatorul sociologic prin alte părţi de lume. Îmbătrînirea, pămîntul lăsat de izbelişte, emigrarea, perspectiva deşertificării spaţiului rural şi a unor probleme ecologice majore. În privinţa aceasta nu m-am înşelat: ţăranii noştri seamănă cu ai lor. Nişte oameni inutili Încă de la început s-ar cuveni spus că observaţiile ce urmează îşi au gradul lor bine determinat de subiectivitate, căci nu întîmplător am ajuns în ceea ce s-ar numi Portugalia profundă, într-o mică parte a unei regiuni numite Trás-os-Montes, "dincolo de munţi". Însă din motive obiective nu am avut posibilitatea de a întoarce foaia şi de a vizita cealaltă Portugalie rurală, industrializată, modernizată. Pentru aceea nu am decît o poveste despre moşnegi neputincioşi, ultimii, stăpînii sihăstriilor din Serra ce înconjoară Vila Real, capitala de district. Dis-de-dimineaţă vacile pasc iarba crudă în Lamas de Olo, în inima Parcului Natural "Alv