Despre pictură ca terapie - de vorbă cu un artist britanic

21 august 2013   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

„Nu vă îngrijoraţi, nu trebuie să creaţi lucrări de expoziţie“ – ne-a spus Ingrid Christie, artista în jurul căreia ne-am adunat într-o sîmbătă să pictăm. „Relaxaţi-vă şi savuraţi procesul.“ Ingrid ne explică nişte tehnici de bază pentru pictură şi ne dă o temă: „Cu toţii avem un nume; luaţi literele numelui vostru şi pictaţi-l într-un mod cît mai inovativ.“ Toţi cei din sală avem în faţă cîte o coală albă, pensule şi culori stoarse din tuburi de vopsele acrilice, pe farfurii din plastic: galben, roşu, albastru, alb şi negru. Coala mi se pare imensă, iar culorile prea multe şi nu ştiu cum să-ncep. „Pictaţi“ – spune Ingrid – „şi nu vă aşteptaţi la nimic. Doar ascultaţi muzica şi pictaţi.“

Trag o linie oblică cu pensula înmuiată în negru. La o oarecare depărtare, trag o linie cu alb. Iar apoi, îmi fac curaj şi, cu o a treia pensulă, aplic nişte albastru. Mai apoi îmi aduc aminte că, de fapt, trebuie să-mi scriu numele, aşa că inventez din cele trei linii nişte litere. După care uit de litere şi mă apuc să combin culorile şi mă fascinează nuanţele care ies din hora de vopsele. Mă plimb cu pensula pe foaie, îmi place pur şi simplu să simt pensula între degete şi să văd ce culori mai ies din ea. Mă îndepărtez din cînd în cînd de şevalet, să văd ce mi-a ieşit. La final, admir un fel de furtună a elementelor, cu apă, aer şi pămînt.

La acel atelier de pictură eram 16 oameni. ALIAT, o organizaţie nonguvernamentală care se ocupă de problema alcoolismului în România, a hotărît să o invite pe Ingrid la Bucureşti pentru a arăta unui grup de consilieri şi asistenţi sociali cum funcţionează programul de artă pe care ea îl realizează în Scoţia. Ingrid este artist în rezidenţă la Castle Craig, o clinică pentru tratarea dependenţei de droguri, alcool şi jocuri de noroc. Acolo are propriul atelier în care, în fiecare săptămînă, se adună un grup de pacienţi pentru a picta.

După cîteva săptămîni, am început să pictez acasă. Mi-am cumpărat pensule şi vopsele, şi pictez pe hîrtie, pînză sau carton. M-am mai apucat de decorat cutii şi mobilă, pentru a le schimba înfăţişarea ternă. Şi mă minunez de lucrurile care-mi ies şi mai ales de ce pictez ceva, şi nu altceva. Cum funcţionează acest hazard al formelor şi al culorilor?

Şi George W. Bush s-a apucat de pictură. Într-un interviu pentru o televiziune americană, fostul preşedinte spunea că „pictura mi-a schimbat viaţa“. A luat lecţii de pictură după ce a plecat de la Casa Albă şi îi place să facă portrete de cîini. Se zvoneşte că are peste 50 de portrete de pudeli, terieri şi alţii. Multe dintre ele au fost date publicităţii împotriva voinţei sale, de către un hacker.

Pictura este un mod de expresie a creativităţii umane. Se ştie că pictura poate fi o distracţie de timp liber, o pasiune, un mod de a-ţi cîştiga existenţa şi, în cele mai reuşite cazuri, poate da naştere unor opere de artă care îşi vor întrece creatorul şi vor deveni o referinţă istorică. Ştefan Luchian picta chiar şi cînd era aproape de paralizie şi nu mai putea să-şi ţină pensula în mînă (ruga pe cineva să i-o lege de mînă). Lui îi plăcea să picteze flori care nu se ofilesc niciodată. În tinereţe, Luchian spunea: „Dacă aş fi pictor, aş păstra macii pe pînză. Şi nu numai macii, ci şi celelalte flori, care-şi pierd culorile cînd sînt presate în ierbar.“

Terapia prin artă

Conceptul de terapie prin artă („art therapy“) a apărut în anii ’40 în Marea Britanie, cînd artistul Adrian Hill a realizat că „prin crearea unor imagini, se eliberează energia creativă a pacienţilor reprimaţi, care nu se poate transmite prin cuvinte.“ Hill a descoperit asta pe propria piele, pictînd în timp ce se afla în spital şi, mai apoi, conducînd ateliere pentru alţi pacienţi. Tot el a pornit un program prin care, în spitale, erau expuse reproduceri ale unor picturi celebre, considerînd că aprecierea artei ajută în recuperarea persoanelor bolnave. Mai tîrziu, i s-a alăturat un alt artist, Edward Adamson, care a deschis un studio de creaţie într-un spital, un spaţiu dedicat expresiei prin pictură, în care oamenii au acces la materiale şi se pot desfăşura liber. Treptat, ideea terapiei prin artă a fost preluată şi de alte spitale şi a crescut ca disciplină, fiind predată şi în universităţi.  

În prezent, există calificări speciale pe care terapeuţii trebuie să le dobîndească pentru a practica terapia prin artă. Ingrid Christie nu se consideră un terapeut şi spune că nici nu ar putea fi unul, ţinînd cont că nu a studiat niciodată psihologia. Programul de artă pe care îl desfăşoară la Castle Craig a fost însă creat de ea însăşi pentru a le oferi pacienţilor posibilitatea de a se exprima altfel decît prin cuvinte. „Arta înseamnă exprimare, nu terapie, dar procesul de expresie în sine este terapeutic.“

Ingrid are o clădire specială în care îşi ţine atelierele cu pacienţii. Este o căsuţă de lemn, la vreo 300 de metri de clinică, vopsită într-un albastru verzui deschis şi cu ferestre vechi. Înăuntru, pereţii sînt stropiţi cu vopsea de toate culorile şi sînt împrăştiate albume de artă şi ştiinţă, picturi, mese şi prea puţine scaune. Printre toate astea, un coş de gunoi de unde poţi pescui lucrări neterminate.  

În atelierele lui Ingrid, libertatea de expresie este esenţială. „Nimic nu e judecat ca fiind corect sau greşit. Procesul de a picta este pur şi simplu ceea ce este, fără limite şi fără a te gîndi că trebuie să pictezi ceva asemănător cu ceea ce există deja. Atelierele mele se concentrează pe abstracţie. Lucrarea vine de undeva din interior şi reflectă emoţii şi experienţe.“

Procesul de expresie deschide calea pentru noi întrebări: „De-a lungul timpului, am învăţat să manipulăm cuvintele. Însă atunci cînd pictezi, răspunsul este imediat, real şi nu poate fi mascat. Oameni cu caractere diferite vor lucra în stiluri diferite, iar aceste stiluri pot fi surprinzătoare. Cineva rezervat va revela o parte a personalităţii lor care nu ai fi crezut că există. Anumite trăsături de caracter sînt scoase în evidenţă prin pictură.“ Picturile pacienţilor reprezintă mai mult decît lucrări creative, ele sînt o cheie de interpretare a stării fiecăruia. Sînt analizate la întîlnirile terapeuţilor şi, pe baza acestora, se poate observa progresul sau regresul unui pacient, sau anumite aspecte ale personalităţii şi ale stării din acel moment, care nu sînt atît de evidente în terapie.

„În grupul de artă“ – continuă Ingrid – „cînd te uiţi la o pictură, nu te uiţi doar la rezultat, ci mai degrabă citeşti pictura. Cum a fost aplicată vopseaua? A fost aplicată în mod haotic sau structurat? Este o compoziţie atentă sau dezordonată? Toate aceste lucruri îţi spun multe despre o persoană. Fiecare semn făcut pe o bucată de hîrtie este produsul caracterului acelei persoane, al trecutului lor sau al împrejurărilor în care se află. E vorba despre actul de creaţie în care creaţia ta îţi vorbeşte.“

Ingrid povesteşte cît de multe lucruri personale pot fi descoperite într-o lucrare: manie, încredere în sine, identitate sexuală, probleme de comportament, agitare, forţă fizică, confuzie, fericire, tendinţe de automutilare, conflict, depresie, răbdare, frustrare, timiditate.

Creativitate şi supravieţuire

„Nu trebuie neapărat să pictezi“ – spune Ingrid – „dar orice act creativ în care îţi investeşti energia într-un produs tangibil este terapeutic în sine. Cred că e ceva foarte primar. Actul de a crea ceva este fundamental şi ţine de supravieţuire. Toţi avem posibilitatea de a fi creativi şi cred că e foarte important să producem ceva printr-un proces creativ, măcar o dată pe săptămînă.“  

Creativitatea este unul dintre acele cuvinte care a fost folosit de prea multe ori în contexte goale, pînă a ajuns să-şi piardă importanţa. E un termen pe care fie îl legăm de agenţiile de publicitate, fie de eforturile artistice ale copiilor. Însă a fi creativ, a produce ceva cu propriile mîini şi propria imaginaţie poate fi un act eliberator şi plin de satisfacţie. Şi, din punct de vedere psihologic, ne ţine sănătoşi.

Îmi zboară gîndul la omul primitiv şi la foc. Acum multe milenii, focul era un element al naturii, un pericol pentru cei care se apropiau prea mult de el. O pedeapsă sau ameninţare a Providenţei. Cum a ajuns omul să ia focul cel înfricoşător şi să-l aducă în peşteră, să-şi lumineze şi să-şi încălzească locuinţa, să-şi facă mîncarea mai gustoasă şi digerabilă, şi cîte şi mai cîte, arată cît de naturală şi esenţială pentru progresul uman este creativitatea.  

Omul primitiv gîndea şi el, cum s-ar spune în limbajul zilelor noastre, „out of the box“.

Manuela Boghian este web editor pentru Centrul de tratament al dependenţei „Castle Craig“. Blogul ei personal se află la adresa manube.wordpress.com.

Foto: M. Boghian

Mai multe