Despre ipocrizie şi alte crime în Siria
Acum trei săptămîni, o intervenţie militară în Siria părea iminentă, dar, aşa cum au trecut doi ani de cînd Siria a plonjat în război civil, fără să existe nici o iniţiativă credibilă de negociere diplomatică şi nici o acţiune consistentă de forţă, la fel au trecut şi cele trei săptămîni în care tonul aspru folosit la adresa regimului Assad deja şi-a pierdut puterea de impact. La ora la care scriu, Congresul american urmează să decidă dacă sprijină sau nu propunerea de intervenţie militară aeriană a Casei Albe. Încă nu este clar cum anume vor vota parlamentarii americani, în pofida campaniei intense de convingere, dusă toată săptămîna trecută de preşedinţie. Un vot negativ evident va clătina imaginea Casei Albe. Preşedintele american Barack Obama se pregăteşte de un război pe care, evident, nu îl doreşte, aşa că îl numeşte „lovituri aeriene“. Pentru consum intern şi extern, expresia „intervenţie militară limitată“ pare să sune mai bine decît „război“, dar nu este mai bună. Este evident că preşedintele Obama a declanşat mişcări pe care nu pare să le controleze prea bine ori să le fi gîndit pînă la capăt, cu toate variabilele.
Prima victimă – imaginea SUA
În primul rînd, opinia publică occidentală, dar şi cea din regiune au taxat cu umor tonul aspru al americanilor la adresa Siriei lui Assad, pentru ca, apoi, acţiunea să întîrzie. Aşadar, o primă impresie de nehotărîre, dacă nu chiar de slăbiciune. Apoi, justificarea intervenţiei – pedepsirea lui Assad pentru utilizarea de arme chimice – rămîne pînă azi controversată. După gafa irakiană cu armele de distrugere în masă, care au fost de negăsit, nimeni nu mai poate invoca doar informaţii „credibile“ ale serviciilor secrete, fără să prezinte dovezi. Asta încă nu s-a întîmplat, şi este tocmai argumentul pe care marşează cei care se opun unei intervenţii în Siria – între care Rusia, China, dar şi state europene şi o parte din ţările din Orientul Mijlociu, între care şi Egiptul. Întreaga controversă se învîrte în jurul chestiunii legitimităţii unei intervenţii militare. Faptul că nimeni nu a văzut dovezile invocate pune în continuare sub semnul întrebării vinovatul. Pentru imaginea SUA, poate fi periculos pe termen lung să îşi asume pedepsirea regimului Assad, în condiţiile în care nici imaginea rebelilor nu este tocmai curată, şi asta fără să se plaseze la adăpostul legislaţiei internaţionale a ONU. Deja SUA au rămas fără nici un strop de soft power în regiune, iar o intervenţie în Siria, doar cu aprobarea Congresului american, şi nu a celui mai credibil organism internaţional – ONU –, poate să adauge la imaginea de stat care face poliţie în spaţiul internaţional, fără nici o reţinere. Momentul ales e cum nu se poate mai prost pentru imaginea SUA în lume. În paralel cu discuţiile pe marginea intervenţiei în Siria, Edward Snowden vine cu tot mai multe dovezi că SUA au spionat, ani de zile, atît state, cît şi organizaţii internaţionale, între care propriii aliaţi din UE, e-mail-urile cetăţenilor americani şi europeni, dar au făcut şi ceea ce se califică drept spionaj internaţional, de exemplu, în cazul companiei braziliene de petrol.
Relevanţa ONU
Argumentul venit de la Casa Albă pentru lovituri asupra capacităţilor militare ale regimului Assad este că e nevoie de o pedeapsă pentru utilizarea de arme chimice; altfel, oricine va crede că poate să le utilizeze fără a suporta consecinţe. Însă la faţa locului a fost o echipă ONU a cărei anchetă încă nu s-a finalizat. Problema este că nici nu ajunseseră bine inspectorii ONU în Siria, că administraţia Obama a spus clar că nu va aştepta rezultatul anchetei, invocînd posibilitatea ca regimul Assad să fi distrus dovezile, fapt de altfel contrazis de experţii ONU şi nu numai, care au explicat că urmele chimice rămîn şi o sută de ani. În întregul şir de declaraţii, SUA a proiectat imaginea unei ţări care nu dă doi bani pe ONU, iar organizaţia a primit o lovitură puternică, ceea ce i-a făcut pe mulţi să se întrebe care mai este relevanţa sa, de vreme ce chiar un membru al Consiliului de Securitate o cataloghează prin voci oficiale drept incompetentă. În plus, ce rost mai are ancheta ONU, de vreme ce are ca scop doar să stabilească dacă s-au folosit arme chimice în Siria, nu şi cine a făcut-o?! Deja, logica nu se mai aplică. Cum poţi decide să sancţionezi pe cineva pentru o acţiune ilegală, dacă ştii doar că s-a petrecut ceva ilegal, însă nu şi cine a făcut-o?! Argumentele celor care îndreaptă un deget acuzator spre regimul Assad sînt conjucturale şi indirecte. Iniţial, Casa Albă a invocat faptul că doar regimul are capacitatea militară de a utiliza arme chimice pe scară largă, nu şi rebelii, deşi, în ultimul an, nu au lipsit informaţii din surse independente, potrivit cărora unele grupări rebele deţin gaz sarin. Apoi, a fost invocată o convorbire telefonică între militari sirieni, care ar confirma că atacul cu gaze toxice de luptă a pornit de la forţele regimului Assad. Însă nici această înregistrare nu a fost prezentată oficial, ca dovadă. E drept că probabilitatea ca elemente ale regimului Assad să fi ordonat atacul este mare, însă, într-o lume foarte preocupată de legitimitate, e nevoie de dovezi care să alunge orice îndoială.
În plus, dezbaterile par să se poarte luînd în calcul doar guvernele, toată lumea analizează poziţiile SUA şi ale Rusiei, cu mici menţiuni despre UE şi state din regiune, ca şi cum actorii efectiv implicaţi şi cei care vor suporta consecinţele unor decizii de orice fel în Siria nu ar conta. Nimeni nu pare să se preocupe de efectele la faţa locului. E drept că, declarativ, nu este vorba despre un nou război, ci doar de lovituri aeriene aşa-zis „chirurgicale“, care au ca scop pedepsirea regimului Assad, nu şi modificarea balanţei de putere în războiul civil sirian, nu şi plasarea în favoarea uneia dintre părţile în conflict. Este o declaraţie bizară, de vreme ce e evident că orice lovitură împotriva capacităţilor militare ale regimului Assad va aduce avantaje rebelilor.
Cine sînt rebelii sirieni?
Rebelii sirieni rămîn în continuare un mister, nu e foarte clar cine sînt ei. Avem, pe de o parte, Armata Siriană Liberă, care pare un actor frecventabil, dar care are componente – unii ar spune facţiuni – care, în cei doi ani de război civil, au la activ inclusiv atacuri împotriva civililor, acţiuni de intimidare şi de pedepsire a localnicilor din diverse zone, care îl susţin pe preşedintele Assad. Apoi, există diverse grupări afiliate mai mult sau mai puţin deschis la Al Qaeda, cu membri străini, nu sirieni, care, în paralel cu lupta împotriva forţelor lui Assad, duc o campanie intensă împotriva creştinilor şi kurzilor sirieni. Recent, jihadişti care s-au declarat ca făcînd parte din forţele de opoziţie au atacat localitatea Maaloula, de lîngă Damasc, un vechi oraş istoric, locuit de creştini. Un lider al jihadiştilor a confirmat atacul pentru un ziar libanez, spunînd: „Da, fraţii noştri mujahedini au început atacul asupra capitalei cruciaţilor.“ Din nou, dincolo de Irak, pot fi invocate comparaţii cu alte operaţiuni militare din istorie – Afganistan, unde americanii i-au înarmat pe talibani împotriva sovieticilor. Succesul antisovietic imediat s-a pierdut; a rămas, în schimb, o ţară terorizată de unul dintre cele mai crude regimuri din istorie şi, apoi, o intervenţie internaţională care nu pare să fi rezolvat mai nimic din problemele interne. În ce priveşte o eventuală intervenţie americană, opoziţia siriană e departe de a fi unită. De exemplu, Mohammad Yahya Ali, comandantul brigăzilor Ahfad al-Rasul – active pe frontul de nord şi vest, împotriva forţelor regimului Assad – a declarat că susţine lovituri aeriene, dar că e nevoie şi de stabilirea unei zone de interdicţie aeriană şi de mai multe arme pentru rebeli. În schimb, aripa politică a mişcării islamiste Ahrar al-Sham a anunţat că respinge orice intervenţie străină pentru că decizia aparţine poporului sirian, ba chair a avertizat că „orice forţe, fie ele americane sau iraniene, ar pune piciorul pe teritoriul sirian, vor fi tratate ca forţe de ocupaţie.“ Iar cine spera că o Sirie fără Assad ar fi mai prietenoasă cu Israelul poate să îşi ia gîndul de la asta, după cum a reieşit din declaraţia lui Abu Othman, comandantului brigăzii Al-Fajr din Ghouta, care, deşi e în favoarea unei intervenţii americane, cere ca „Occidentul să nu lovească capacităţile aeriene de apărare ale Siriei, pentru că vom avea nevoie de ele ca să ne apărăm de Israel.“ Alţi membri ai opoziţiei siriene nu cred că atacurile aeriene pot slăbi regimul Assad. Comandantul facţiunii Ahfad al-Ghouta, Abu Yasser Usayd, a precizat, pentru o publicaţie arabă, că regimul Assad a evacuat deja tot armanentul esenţial din diverse sedii care ar putea fi atacate, iar loviturile aeriene americane nu vor fi eficiente. Aproape toate grupările rebele susţin că nimeni din exterior nu a încercat să coordoneze cu ei loviturile aeriene şi că există riscul ca americanii să bombardeze laolaltă forţe ale regimului şi ale rebelilor.
Spectrul libian
De altfel, o altă discuţie care ar trebui să aibă proporţii mai consistente este despre ce efect pot avea loviturile aeriene. În Libia, ele au dus la căderea colonelului Gaddafi, însă cu victime şi din rîndul rebelilor şi fără să asigure o revenire la normal a situaţiei politice şi administrative. În prezent, Libia este un stat nefuncţional, în care puterea centrală nu controlează decît zone restrînse, iar în rest, teritoriul aparţine, de fapt, diverselor grupări, care, înarmate şi antrenate de forţele occidentale, după ce au scăpat de duşmanul comun, au pornit adevărate lupte pentru putere locală şi aplică legea după bunul plac. Acelaşi scenariu este foarte probabil şi în Siria, cu efecte şi mai grave în condiţiile animozităţii dintre diversele minorităţi şi majoritate, între diversele grupări cu sprijin din exterior şi cu posibile efecte catastrofale pentru securitate în regiune. Cei care îndeamnă la prudenţă în Siria argumentează că ţara are o compoziţie internă mult mai complicată decît cea din Irak. Pe de o parte, sînt minorităţi religioase, de la creştini la alawiţi, kurzi şi druzi, care nu au o istorie foarte paşnică alături de majoritatea sunnită. Pe de altă parte, grupările care se reclamă a fi de opoziţie sînt extrem de diverse, multe dintre ele nu sînt locale şi deja au loc ciocniri între ele, confruntări pentru teritoriu şi putere, în paralel cu luptele împotriva forţelor regimului. Orice plan pentru Siria ar trebui să ţină cont de minorităţi şi de prezenţa jihadiştilor străini şi a Frăţiei Musulmane siriene, care au anunţat deja că plănuiesc o viitoare Sirie cu regim islamic.
Carmen Gavrilă este jurnalist la Radio România Actualităţi. Cea mai recentă carte: Revolta Orientului (Polirom, 2013).
Foto: wikimedia commons