Despre copii dispăruţi şi părinţi disperaţi – interviu cu Adriana BÎRLOI, coordonator, Departamentul operaţional al FOCUS

Conform statisticilor Centrului pentru Copiii Dispăruţi şi Exploataţi Sexual – FOCUS, din 1400 de cazuri de dispariţie înregistrate din 2007 – anul înfiinţării acestui ONG – majoritatea, aşa-ntmitele dispariţii voluntare, au fost cazuri de vagabondaj. Fie că pleacă la cerşit sau prin ţară, fără o destinaţie fixă, cu prietenii, problema cea mai complicată nu este cum „prinzi“ fugarii – lucru destul de uşor, dat fiind că locurile pe care aceşti copii le frecventează sînt cunoscute –, ci cum îi ţii acasă. Odată învăţaţi să trăiască pe drumuri, doar după bunul plac, este foarte greu să-i convingi că le va fi mai bine alături de familie – îmi explică dna Adriana Bîrloi, coordonator al Departamentului operaţional al FOCUS. Neînţelegerile şi lipsa comunicării cu părinţii, certurile dintre aceştia sau, mai grav, divorţul sînt tot atîtea motive ale dispariţiilor voluntare. Printre sesizările primite de FOCUS au fost însă şi cazuri de copii rătăciţi sau chiar răpiţi, dar şi informaţii care indicau posibile cazuri de tineri exploataţi sexual sau victime ale traficului de persoane. Pe 25 mai se va sărbători Ziua Internaţională a Copiilor Dispăruţi – prilej cu care, am stat de vorbă cu dna Bîrloi despre activitatea FOCUS, dar şi despre ce ar trebui să facem în cazul în care sesizăm dispariţia cuiva, mai ales a unui copil.

Foarte multe dintre cazurile în care v-aţi implicat au fost rezolvate. De ce depinde exact rezolvarea unui caz?

Bunul mers al unui caz şi finalizarea lui cu succes ţin de toate părţile implicate – de noi, de Poliţie, de familia copilului dispărut etc. În cazul unui copil care a fugit de acasă din pricina problemelor familiale, dar care a fost găsit, asistentul social şi psihologul, de exemplu, au un rol foarte bine definit, şi anume consilierea copilului şi a familiei acestuia. Deşi este foarte greu să convingi o persoană care a trecut printr-o traumă să vorbească despre ce i s-a întîmplat – misiune care cade tot în sarcina specialistului şi care depinde de priceperea sa –, consilierea este extrem de importantă şi poate avea efecte benefice: familia se reuneşte şi copilul nu mai are nici un motiv să fugă de acasă. Acest lucru nu se întîmplă însă de fiecare dată – sînt şi cazuri în care copilul fuge în mod repetat, fie din cauza anturajului, fie pentru că este o persoană predispusă spre vagabondaj etc.

Pentru că am tot pomenit cuvîntul „caz“, aş vrea să vă spun că noi ne ocupăm atît de „cazuri în lucru“, care presupun copii dispăruţi şi negăsiţi, dar şi de „cazuri în monitorizare“ – acestea se referă la copiii care, după ce sînt găsiţi, sînt incluşi într-un program de supraveghere, realizat împreună cu Direcţiile de Protecţie a Copilului sau cu Serviciile de Asistenţă Socială. După ce un copil este găsit, trebuie să începi o anchetă socială pentru a înţelege ce s-a întîmplat exact şi pentru a preveni recidiva.

Pentru că aţi pomenit de copiii care fug de acasă din cauza problemelor familiale, aş vrea să ne spuneţi ce se întîmplă cu cei din familii modeste, fără posibilităţi materiale, dar cu o sumedenie de neajunsuri. Sînt mai predispuşi să plece de acasă?

Ponderea dispariţiilor este mai mare, într-adevăr, în familiile defavorizate, dezorganizate, dar să nu credeţi că din familiile „bune“ nu dispar copii. În cazul acestora din urmă însă, vorbim mai degrabă de copii pierduţi, rătăciţi din neatenţie...

Se poate face un profil al copiilor dispăruţi?

Nu cred că se poate face un profil exact, pentru că situaţia diferă foarte mult de la un caz la altul, dar măcar se poate creiona. Conform statisticilor noastre, cei mai mulţi dintre copiii dispăruţi au între 12 şi 15 ani, majoritatea provin, în mod poate puţin ciudat, din mediul urban, cei mai mulţi suferă şi pleacă de acasă din cauza relaţionării şi a comunicării defectuoase cu părinţii sau, din cauza lipsei responsabilităţilor şi a obligaţiilor foarte clar definite de părinţi, cad foarte uşor pradă anturajului.

Care sînt paşii pe care trebuie să îi urmeze un părinte sau orice persoană din momentul în care constată dispariţia unui copil? Unde sună mai întîi: la numărul de telefon al centrului – 116, la Poliţie sau la 112?

Chiar dacă părinţii sună mai întîi la centru, noi nu putem acţiona fără să anunţăm şi Poliţia, pentru că lucrăm pe baza unui protocol de colaborare care ne obligă să facem acest lucru. Odată ce au sunat la numărul nostru de telefon, sînt întîmpinaţi de operatorii de la call center care, după ce încearcă să stabilizeze emoţional părintele, pentru că vă daţi seama în ce stare sînt majoritatea adulţilor care sună, preiau sesizarea şi toate informaţiile necesare pentru a se putea face un profil al copilului dispărut. În primă fază, cerem detalii legate de copil, respectiv numele, data naşterii şi vîrsta lui, semnalmente, zona din care a dispărut, cerem detalii pentru a afla dacă minorul urmează vreun tratament sau dacă are vreo dizabilitate etc., după care trecem la informaţiile care îi vizează pe părinţi. Ne interesează dacă sînt sau nu divorţaţi, dacă aveau o relaţie de prietenie sau una tensionată cu copilul lor şi alte detalii care ne ajută să stabilim cauzele pentru care copilul ar fi putut să dispară. După o altă serie de întrebări care vizează comportamentul copilului, felul lui de a fi, relaţiile pe care le avea cu familia şi cu cei din jur, persoana care face sesizarea este sfătuită să sune şi la Poliţie, această instituţie fiind cea care poate începe o anchetă la faţa locului.

Cu siguranţă vă este cunoscută scena din filmele americane în care o persoană sună la Poliţie pentru a anunţa dispariţia cuiva, dar i se spune că numai după 48 de ore se poate începe o anchetă. Este o scenă care se întîmplă şi la noi?

Se întîmpla în trecut, dar lucrurile s-au schimbat. În momentul de faţă, ancheta demarează din momentul în care se face sesizarea, pe considerent că şansele de a găsi copilul scad pe măsură ce trece timpul, ca să nu mai vorbim că şi starea acestuia se poate înrăutăţi cu fiecare oră, mai ales dacă vorbim de un copil cu handicap, bolnav sau care urmează un tratament.

Sînt obişnuiţi părinţii să ceară ajutorul, sau dispariţia unui copil este pentru unii un motiv de ruşine care trebuie trecut sub tăcere, iar dispariţia – elucidată pe cont propriu?

Orice părinte al cărui copil dispare intră într-o stare greu de imaginat sau de descris, motiv pentru care ruşinea nu contează aproape deloc. Spun „aproape deloc“ pentru că unii sînt reticenţi în ceea ce priveşte mediatizarea cazului respectiv. Dacă nu li se explică din start şi foarte exact importanţa mediatizarii, în mintea lor nu va fi decît „Or să mă dea la televizor şi o să mă fac de rîs!“ şi nu îşi vor da acordul pentru aşa ceva. Ei trebuie să ştie însă că prezentarea cazului la TV nu este o regulă – acesta poate fi mediatizat şi prin publicarea unor poze într-un ziar sau prin distribuirea fluturaşilor în mijloacele de transport în comun etc.

Cît de eficiente sînt afişele pe care le putem vedea în autobuze sau flyer-ele distribuite pe stradă?

Sînt şi nu sînt... Din păcate, în ziua de azi, oamenii sînt mult prea preocupaţi de propriile probleme, pentru a mai da atenţie la ceea ce se întîmplă în jurul lor şi, chiar dacă văd un copil ale cărui semnalmente aduc cu cele specificate într-un afiş de pe stradă, ideea că sunînd la Poliţie mai rău se complică îi face să renunţe. Să suni la Poliţie înseamnă să fii concret, să dai detalii, să răspunzi la întrebări, să fii cît mai exact în declaraţii – prea complicat, ar spune unii! Nu este, într-adevăr, uşor, dar este extrem de important! Primim însă şi telefoane – mărturii, cum le numim noi – de la oameni care ne dau detalii cu privire la cazurile de dispariţie pe care le mediatizăm, detalii pe care noi le dăm mai apoi Poliţiei pentru a se putea face verificări la faţa locului. Multe astfel de mărturii au dus la rezolvarea unor cazuri.

Odată ce copilul sau adolescentul este găsit, misiunea dvs. încetează?

Depinde de cauzele care au dus la dispariţia persoanei respective. Dacă vorbim de o adolescentă care a plecat de acasă doar pentru a locui cu băiatul pe care ea spune că îl iubeşte şi cu care vrea să aibă o familie, odată întoarsă acasă, noi, asistenţii sociali şi psihologii încercăm să consiliem atît tînăra, cît şi familia ei, pentru ca genul acesta de situaţii să nu se mai repete. Îi explicăm cît de important este să nu renunţe la şcoală, să nu facă un copil cît este încă mult prea tînără etc. Dacă ea înţelege ce i se explică şi rămîne alături de familia ei, toată lumea este mulţumită, dar dacă decide, chiar şi de comun acord cu părinţii, să plece totuşi să locuiască alături de prietenul ei, rămîne sub monitorizarea Serviciului de Asistenţă Socială, pentru că vorbim totuşi de minore.

Ce se întîmplă în cazul unui copil cu care nu se poate ajunge la un compromis şi care continuă să plece de acasă iar şi iar? Dvs. aveţi vreo limită? Spuneţi vreodată „pînă aici“?

Noi nu, pentru că misiunea noastră este aceea de a găsi copiii dispăruţi şi încercăm să îi convingem şi pe părinţi să se zbată pentru copiii lor atît cît este nevoie. Unii nu înţeleg însă şi, fie aşteaptă să apară copilul fără să facă nimic în mod special, în ideea că, aşa cum s-a întors prima dată, a doua oară etc., se va întoarce şi a zecea oară, fie ne sună pe noi încercînd să evite o nouă sesizare la Poliţie, de teama unei posibile amenzi pentru neglijenţă, aşa cum prevede legea. Noi însă încercăm să le explicăm faptul că, oricînd, acelui copil i se poate întîmpla ceva şi că este bine să anunţe toate autorităţile, inclusiv Poliţia, chiar şi cu riscul unei amenzi. Faptul că un copil a dispărut de acasă de zece ori, dar s-a întors viu şi nevătămat, nu înseamnă că a unsprezecea oară nu poate păţi ceva extrem de grav.

a consemnat Ruxandra TUDOR  

Centrul Român pentru Copii Dspăruţi şi Exploataţi Sexual
Strada Biserica Amzei nr 29,
Etaj 3, Sector 1, Bucuresti

Telefoane:
021 3103116
021 3102116
021 3125116
Fax: 021 31 27 116

LINIE GRATUITA FOCUS: 116 000
focus[at]copiidisparuti.ro
 

Mai multe