Despre caprele vecinilor

20 octombrie 2006   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

- gaot-parade la Novi Sad - Cea mai simplă modalitate de a călători de la Bucureşti la Belgrad pare să fie trenul internaţional care pleacă seara din Gara de Nord şi ar trebui să ajungă în capitala Serbiei a doua zi, pe la prînz. Dacă vrei avion, trebuie să faci un mic ocol prin Istanbul. Autobuze probabil că nu există, altfel de ce ar sta excursioniştii la "ia-mă, nene!", pe marginea şoselelor sîrbeşti, agitînd plăcuţe pe care scrie "RU"? Aşadar, dacă e musai să ajungi în Serbia, te pregăteşti sufleteşte pentru un drum de treisprezece ore şi-ţi cumperi bilet la vagonul de dormit pentru trenul cu pricina. La sfîrşitul anilor ’90, era denumit "trenul groazei". În urma sancţiunilor internaţionale impuse regimului lui Miloşevici, înflorise comerţul ilegal între vecini, iar bişniţarii cărau cu trenul peste graniţă aproape orice, de la mîncare şi ţigări, la canistre cu benzină. Acum Miloşevici nu mai e şi trenul a redevenit unul civilizat. Adică gol. În plus, nu se mai fumează, iar afişele din compartimente te ameninţă cu amenzi de la un milion în sus, dacă îndrăzneşti să-ţi aprinzi vreun chiştoc. În prima parte a călătoriei am respectat interdicţia, mestecînd gumă şi căutînd cu privirea posibilii senzori "de fum". Pe la Drobeta Turnu-Severin n-am mai rezistat şi i-am cerut voie "naşului". Mi-a făcut cu ochiul: "Hai la mine în cabină!". Am intrat într-o cămăruţă de gazare. Puf... puf... şi cum e la sîrbi? "Nasol. Adică Belgardu’ n-ar fi oraş urît, dar chiar arată ca după război! Şi au nişte jafuri de maşini!" La Timişoara am ajuns cu două ore întîrziere. Restricţii pe linie. Lîngă noi,"se odihnea" un tren care se întorcea tocmai de la Veneţia. Deci se putea şi mai rău! Amintirea TGV-ului e doar un vis. Jumătate de tren a coborît pe peron, cu ţigări aprinse şi cafeaua în recipiente de plastic. Ceferiştii rîd de noi: "Ia, uite-i! Ca în pauză la şcoală!". Nimeni nu se grăbeşte să pornească trenul. Apare greoi pe şine noua locomotivă. De departe pare o grămadă mişcătoare de fier vechi. La graniţă, stăm mai mult la sîrbi decît la români. Deşi românii sînt mai şmecheri. "Şi de ce nu semeni tu cu poza asta din paşaport? Ai mai crescut, păpuşă?" Soare blînd de toamnă şi scurtă senzaţie de extaz pe care orice călătorie ţi-o dă la un moment dat. Admirăm pe geam frumuseţile ţării vecine: căpiţe de fîn, cîmpuri necultivate, coteţe de porci, copii desculţi care ne fac cu mîna, biciclişti. Pancevo. Ultima oprire înainte de Belgrad. Pe şosea sînt doar 20 de kilometri. Cu trenul încă vreo patruzeci de minute şi gata! O gară mică şi murdară care seamănă un pic cu cea de la Ploieşti triaj. Sîntem anunţaţi că trenul "va staţiona" aici pîna la ora două. Adică o oră şi jumătate. Ceferiştii sîrbi fumează în draci şi ridică din umeri. Probleme pe linie! O doamnă din Novi Sad, destinaţia noastră finală, e resemnată. Face drumul ăsta o dată pe lună şi mereu e la fel. La două fix trenul se pune în mişcare. Se mai opreşte de vreo două ori în cîmp şi-şi dă duhul în gara din Belgrad. Călătorii coboară năuci. Unul dintre ei e întîmpinat de un grup vesel, cu pîine şi sare. Mă uit la ceas. În total au fost şaisprezece ore şi douăzeci de minute. Welcome to Belgrad! În momentul în care ieşi din gară, ai senzaţia că ai nimerit într-un film din anii ’80, din cele pe care le vedeai seara după Telejurnal, "importate" din ţările care aparţineau blocului comunist. Nu-mi vine în minte acum un exemplu. Poate unul cehoslovac sau unul redegist, căci filme socialiste iugoslave n-am prea văzut. Oricum e straniu să te "teleportezi" aşa într-un film. Decorul e alcătuit din blocuri, spaţii virane, mici parcuri, macarale, moloz, asfalt. Împrejurimile gării. Din loc în loc magazine cu firme prăfuite. În vitrine poţi vedea pantofi în stilul anilor ’80, imitaţie de piele, alături de cutii de detergent, cremă de ghete, fructe exotice. Pentru români, Iugoslavia reprezenta "paradisul occidental" cel mai apropiat. Nu ştiu de ce, dar am convingerea că am păşit exact în acel "paradis". Totuşi, dacă eşti atent, poţi observa semnele "capitalismului feroce": discrete reclame cu Coca-Cola la cofetăriile-cîrciumi, cîteva înscrisuri în engleză, dar puţine, printre care inevitabil exchange, şepcile cu Nike. Le uiţi imediat, în clipa în care vezi maşinile, acele "jafuri" despre care îmi vorbise "naşul": Lada, Skoda, Trabant-uri, broscuţe Wolksvagen, Renault-uri vechi de cînd lumea, Volga, vreo două Moskvici, am văzut chiar şi un Wartburg, nu vă mint! Unele în stare bună, "recondiţionate", altele hărtănite, aproape că se dezmembrau pe stradă. Iar printre ele cîte un Logan. Deluxe! Şi mîndria patriotică mi-a dat fiori. Toate aceste maşini îşi ambalau motoarele, tuşeau, scuipau gaze de eşapament, clipeau cochet din faruri, claxonau cu furie, "angajate" într-un trafic "ameţitor". Am poposit pe o terasă de lîngă gară cu feţe de masă pătate şi scaune şchioape. Ospătarul volubil, un soi de maître, mi-a recomandat "cea mai bună bere iugoslavă", deşi eu cerusem una sîrbească. Am stat vreo jumătate de oră, privind oamenii. Cam trişti şi prost îmbrăcaţi. Femeile aveau corpuri frumoase şi chipuri epuizate. Ca nişte flori bine îngrijite, doar în faza de răsad. Bătrîneii de lîngă noi se cinsteau cu cîte o cinzeacă de rachiu. Consumaţia ne-a costat o sută de dinari, adică în bani româneşti în jur de cinci lei noi. Du iu spik ingliş? Ca să ajungi din Belgrad la Novi Sad trebuie să iei o "rată". Din fericire, autogara e chiar lîngă gară. Aici s-a dezvoltat haotic un "complex comercial", cu aspect de bazar, alcătuit din fast-food-uri, cafenele, patiserii. Toate sînt pline de oameni care vin, pleacă sau doar îşi pierd timpul. Mirosul de pleşcoviţe, un soi de hamburgeri uriaşi cu carne de mici, e pregnant. Întreg spaţiul, poluat fonic de ţipete guturale în sîrbeşte, îţi dă o stare de aşteptare nevrotică. Sînt două tipuri de autobuze pînă la Novi Sad: cele care merg pe "autorută" şi sînt mai scumpe şi cele mai ieftine, care opresc din sat în sat. Probabil că asta îţi explică în sîrbeşte cucoana de la casa de bilete. Nu pricepem nimic. Românii au cuvinte venite din sîrbă, dar categoric nu sînt cele uzuale. La coadă, în spatele nostru, nimeni nu ştie engleză. Pînă la urmă, ne înţelegem prin semne şi primim biletele şi o hîrtie pe care scrie ora plecării autobuzului şi peronul. Ne înfiinţăm în faţa peronului respectiv unde trebuie să trecem de nişte aparate în care se introduc fise. Ni le-au dat de la casă, dar am crezut că-i un rest. Ne-am blocat în faţa aparatului. Un angajat tot întinde mîna după fise. De fapt, vrea să ne explice ce trebuie să facem, dar noi avem senzaţia că ne cere bani. Pînă la urmă, arătăm biletele, iar el ridică din umeri. Degeaba avem noi bilete! Fără fise nu putem intra pe peron. Asta pare să fie jobul lui: să supravegheze aparatele, ca să nu sară cineva pîrleazul. Descoperim, în sfîrşit, fisele într-un fund de buzunar. Cîţiva oameni se înghesuie într-un autocar pe care scrie Novi Sad. Îi dăm şoferului biletele. Clatină din cap şi ni le dă înapoi, bolborosind sau înjurînd ceva pe şofereşte - limbaj universal. Ne îndepărtează brutal. Altul la rînd! Ceilalţi călători se uită la noi cu un soi de milă. Autobuzul pleacă. Ne întoarcem la angajatul cu aparatele, fluturînd biletele în mînă. Îşi dă ochii peste cap: ce mai vrem de data asta? Apare un alt angajat. "Bus late!" Ne zîmbeşte fără un dinte din faţă. Gesticulăm. Dacă nu există ţara vorbitorilor prin semne, ar trebui să se inventeze. De data asta, ne pică fisa! "Rata" de dinainte era aia care mergea prin sate. Vine şi autobuzul nostru. Un alt şofer, parcă frate geamăn cu primul, ne înşfacă biletele şi ne arată compartimentul pentru bagaje al autobuzului. Trebuie să mai plătim nu-ştiu-ce ca să ne depozităm bagajele acolo. Preferăm să le ţinem în braţe. În autocar, deşi are aer condiţionat, e cald. Bîzîie o muscă. Un telefon mobil începe să cînte: "Mesecina, mesecina, joj, joj, joj!". "Rata" se urneşte din loc. Ghiveci cultural la cină La Novi Sad, senzaţia de întoarcere în timp de la Belgrad dispare, căci oraşul seamănă destul de bine cu cele din Ardeal. Străzi pietonale împînzite de terase, muzică, grupuri de tineri. Şi un horse-parade. Cai cu două capete, cai fără capete, calul-oglindă, calul-curcubeu păzesc intersecţiile. Scopul întîlnirii celor treisprezece jurnalişti din ţări balcanice, toate mai mult sau mai puţin "vecine şi prietene", este să vorbim despre diversitate culturală, să ne cunoaştem, "să ne descoperim împreună diferenţele". La cina multiculturală, desigur, într-un cochet restaurant care seamănă mai mult cu o seră cu plante care se caţără pe pereţi şi se împletesc foşnind într-o boltă deasupra noastră, toată lumea e atît de obosită de parcă workshop-ul ar avea loc la New York şi ar trebui să ne adaptăm diferenţei de fus orar. Nimeni nu a venit însă de la o distanţă mai mare de opt sute de kilometri. Aleksandra şi Aneta sînt jurnaliste "pe monden" la un ziar din Skopje care apare seara. "Să nu vă miraţi! În Macedonia toate ziarele sînt tipărite seara. Noi am lansat moda... ceilalţi ne-au furat ideea. E drept că le găseşti şi dimineaţa pe tarabe, dar lumea s-a obişnuit să le cumpere seara!" Deduc în cele din urmă că fetele lucrează la un tabloid, gen Libertatea. Încurajate să ne descoperim "diferenţele", facem schimb de reţete culinare: sarmale, zacuscă, mititei. Pierdere de timp, căci sînt aproape identice. "Viaţa e bună în Macedonia" - mărturiseşte Aleksandra, cuprinsă brusc de sentimentul patriotic care nu ştiu cum se face, dar apare inevitabil la orice întîlnire de acest gen. "Nu sîntem noi prea bogaţi, dar mîncăm bine, ştim să petrecem. Trăim!" Recunoaşte însă că războiul din Kosovo i-a afectat indirect. Nu s-ar putea spune acelaşi lucru despre Slovenia. Nika e din Ljubljana, lucrează la Le monde diplomatique, ediţia slovenă şi, la doar douăzeci şi un pic de ani, pare să aibă o viziune mult mai modernă despre lume şi viaţă decît cele două macedonence. Din spusele ei, democraţia slovenă este una stabilă, preţurile sînt aceleaşi cu cele din ţările membre UE, nici nu cresc, nici nu scad, se investeşte mult şi cu cap. Ea a studiat un an la Bruxelles, prietenul ei e acum student la arhitectură la Praga. Cele mai interesante sînt însă unguroaicele, Johanna şi Szimonetta. Cele mai "integrate", dacă le putem numi aşa. Au venit cu maşina de la Budapesta, evitînd astfel calvarul trenurilor est-europene. La douăzeci şi şase de ani, Johanna a călătorit deja prin toată Europa, plus America. Poate să compare. Ar pleca şi mîine din Ungaria. Unde? La Barcelona. Din cauza stilului de viaţă de acolo. E liberală. Singură s-a format aşa, pentru că părinţii ei sînt de extremă dreapta. Naţionaliştii lor. Din cei care vor înapoi Ardealul. I-a trimis într-o excursie la Oradea. Le-a plăcut, au văzut că e o altă ţară, au venit de acolo mult mai "relaxaţi". Ea strîmbă din nas cînd aude de ungurii din România. Sînt "depăşiţi". "De aia nici nu rezistă prea mult în Ungaria. Au o altă mentalitate. Uneori sînt folosiţi ca mînă de lucru mai ieftină. De exemplu, multe din subtitrările şi dublajele filmelor de la noi se fac în România. Nu pricepem nimic. E o altă limbă! Arhaică. De asta nu mi-a plăcut prea mult filmul vostru Moartea domnului Lăzărescu. Dialogurile nu au fost bine traduse. În rest, filmul m-a întristat. Şi la noi e cam la fel în spitale." Are simţ civic. De aceea se va duce la vot duminică, la alegerile locale. "Liberalii noştri nu sînt ce ar trebui să fie. N-ar trebui să facă compromisuri, uniuni cu alte partide. Adevăratul spirit liberal nu există. Dar trebuie să-i votez. Altfel totul va stagna. Ca şi pînă acum." Novi Sad - turul oraşului Novi Sad (într-o traducere aproximativă, Noua Grădină), cu cei 300.000 de locuitori ai săi, e capitala provinciei Vojvodina şi al treilea oraş ca mărime din Serbia. Este traversat de Dunăre, care nu pare să aibă aici aceeaşi personalitate ca la Budapesta sau la Viena. Gara şi împrejurimile ei îţi amintesc de Braşov (blocuri comuniste, "muncitoreşti", cu douăzeci de etaje, pentru că riscul seismic nu este ridicat), centrul seamănă cu cel din Sibiu sau din Cluj, plus un soi de Piaţă a Sfatului cu catedrală, din nou Braşov, unele străzi şi parcuri aduc cu cele din Timişoara. Multe patiserii, magazine de pantofi, viaţă stradală pînă tîrziu în noapte. "Îmi place cum oamenii îşi folosesc oraşul!" - spune Johanna şi are dreptate. Iar oraşul se lasă "folosit" în sensul bun al cuvîntului. De exemplu, acel fistichiu horse-parade nu deranjează, nu e kitsch. Duminica, alaiurile de nuntaşi traversează civilizat zona centrală, fără lăutari şi dansuri din buric, doar aşa ca la o promenadă. Deşi au şi ei manelele lor care se numesc turbo-folk. Unul dintre naşi trece butelcuţa cu şliboviţă din mînă în mînă, pe la clienţii teraselor, îndemnîndu-i să bea în cinstea mirilor. Nu acceptă nici un refuz. Sau, chiar în piaţa centrală, vreo cincizeci de practicanţi de tahi-chi fac exerciţii de relaxare în grup. Au acaparat piaţa, dar nimeni nu-i înjură, nu aruncă în ei cu cotoare de mere. E doar un alt spectacol stradal. Probabil că românii nu ştiu încă cum să-şi "folosească" oraşele şi din această cauză te cuprinde uneori o angoasă citadină. Agnes, gazda noastră, devine pentru cîteva ore ghid. Ne prezintă oraşul cu explicaţiile de rigoare. În termeni laudativi. "Vojvodina e cea mai bogată provincie a Serbiei şi cea mai dezvoltată din punct de vedere economic. Noi ne considerăm deja pregătiţi pentru integrarea europeană. Aici trăiesc peste douăzeci şi una de minorităţi etnice şi n-am avut niciodată conflicte interne, spre deosebire de..." Tace, după care reia: "Vojvodina a cotizat de-a lungul timpului cei mai mulţi bani la Belgrad, din care a primit înapoi doar un procent foarte mic". "Şi, în fond, războiul ăla nu a fost al nostru!" (asta se subînţelege). Încep să înţeleg unde bate, aştept să văd cînd o va spune pe şleau. Nu o percep ca pe-o propagandă, căci pe chipul fetei blonduţe de douăzeci şi patru de ani, pe jumătate unguroaică, se citeşte o tristeţe sinceră. Şi neputinţa de a schimba ceva. E mai degrabă un "mesaj" pe care să-l ducem mai departe în ţările noastre "vecine şi prietene". Vojvodina vrea şi ea să se separe de Belgrad. Atît administrativ, dar mai ales politic. Nu mai vrea să facă parte din decorul filmului din anii ’80, "în culori" pe care nu le vedem pentru că avem televizor alb-negru, Sirius sau Diamant. Îşi cere dreptul la autonomie. Şi în sfîrşit, după ce ne-a povestit cu multe nuanţe trecutul, prezentul şi viitorul, Agnes formulează clar ideea: "Nu vrem să fim o altă ţară. Acceptăm să facem parte în continuare din Serbia, dar ca provincie autonomă. Să nu mai profite nimeni de pe urma noastră! Aveţi întrebări?". Brusc îmi vine în minte finalul de la Underground, al lui Kusturica, cu bucata de pămînt în formă de hartă care se desprinde şi pluteşte în derivă pe Dunăre. La întoarcerea în ţară mă întreabă cineva din generaţia părinţilor mei: "Ei, cum a fost în Iugoslavia?".

Mai multe