De Paşti la Hermitage

Nu. Nu că nu am fi vrut să revedem şi să-l ducem pe cel mic la perla muzeelor ruseşti, Ermitajul, sau că zborurile spre Rusia au devenit mai ieftine. Nu. Pur şi simplu aşa se numeşte hotelul la care ne-am luat bilete pentru minivacanţa de Paşti. Hotel Hermitage se află cam la mijlocul staţiunii Nisipurile de Aur de pe malul bulgăresc. Construit acum opt ani, a trecut, cum se spune, din mînă în mînă, adică de la Kempinski la spanioli. Am hotărît ca de Paşti să ne răsfăţăm cu servicii de cinci stele, all inclusive. Cu tot cu Loganul din dotare.

Deja ştiţi drumul către Varna: din Bucureşti pînă la intrarea în Giurgiu şoseaua este modernizată. Dacă nu vrei înghesuială şi semafoare, o iei la stînga pe varianta pentru camioane ca să ajungi la vamă şi la ghereta unde se plăteşte taxa de pod, nedispărută încă. Şase euro. Obligatoriu, în geam trebuie să fie rovigneta românească valabilă atunci cînd treci de autorităţile române. Dacă nu o aveţi, ieşiţi din rînd şi trageţi o fugă cîteva sute de metri înapoi, unde este o benzinărie care are rovignete de vînzare. Urmează reinstalarea la coada de autoturisme care vor să treacă podul. (Spre ruşinea mea, asta mi s-a întîmplat mie, cel care uitasem să cumpăr rovigneta.)

După ce treci podul, cam îngust pentru traficul de astăzi – să nu uităm că a fost construit între anii 1952 şi 1954 –, rulezi pe şoselele bulgăreşti. Deocamdată în bună stare, cel puţin cea care ocoleşte centrul oraşului Ruse şi te scoate către Sofia sau Varna. Două benzi pe sens, proaspăt modernizate. Atenţie! Este bine să vă luaţi şi vigneta bulgărească. Tot de la vreo benzinărie sau chiar de la ghereta care reprezintă intrarea în spaţiul vecinilor noştri. Poliţiştii bulgari de-abia aşteaptă să vadă o maşină de România care să nu aibă vignetă. Semnalizarea, deşi nu rupe lanţul, este suficientă pentru a te putea orienta şi fără GPS.

Ieşiţi din zona Ruse trecînd pe sub un pod şi vă orientaţi spre Shumen-Varna. Apoi, pînă la Shumen mergi pe un drum care ar putea fi categorisit drept judeţean, de către noi. Adică cu o bandă pe sens, la nivelul anilor ’80. Surpriza cea bună vine de la nivelul de trafic din Bulgaria, care este mult sub al nostru. Ai timp şi spaţiu să vezi ce e în faţă şi să faci depăşirile inerente de carete trase de măgari sau de vreun Moskvici obosit. Încă ceva: nu prea veţi vedea oameni la poartă, uitîndu-se în colbul drumului, ca la noi. Cred că bulgarii sînt un pic mai retraşi sau nu vor să-şi tăbăcească fundul stînd pe băncile de la drum, uitîndu-se să vadă cine mai trece. Sau au alte treburi de făcut, cine ştie? Data viitoare voi face o anchetă jurnalistică pe acest subiect.

De la Shumen intraţi pe autostradă. Cam o sută de kilometri au fost amenajaţi, dar lucrările se desfăşoară cu rapiditate. Trei benzi pe sens, cu pante line şi curbe aşijderea. Deşi pe benzile de viteză s-a turnat asfalt de curînd, adică de vreo cîţiva ani, granulaţia criblurii folosite este atît de mare că mai bine mergeţi pe banda de urgenţă – deşi nu e voie – pentru că pe acolo mai este încă asfaltul originar, de culoare mult mai deschisă şi relativ lisă. Dovadă că patul de beton de la marginea autostrăzii a fost lucrat cu conştiinciozitate, nu ca la noi. Încă o dată vă spun, mersul pe banda de urgenţă, de la marginea autostrăzii, este interzis. Noroc, încă o dată, cu traficul din Bulgaria. În general, poliţia bulgară nu prea se plimbă pe autostradă, dar îi puteţi întîlni prin satele pe care trebuie să le traversaţi, cu radarele de tip trompetă în mîini, pîndind mai ales autovehiculele cu numere străine. Personal, am văzut cum, într-o curbă periculoasă şi cu restricţie de viteză, am fost depăşit de un autoturism cu numere bulgăreşti. Imediat mai încolo era o maşină a poliţiei, care nu a reacţionat în nici un fel asupra respectivului, ci a îndreptat radarul spre mine! Noroc că fusesem avertizat înainte de solidaritatea şoferească şi aveam viteza regulamentară pentru tronsonul de drum respectiv.

În fine, ajungem la hotel în jurul orei 14. Găsesc un loc de parcare pe străduţa de lîngă. Facem check-in-ul rapid, fără coadă. La doar 20 de minute după, imensul hol de la recepţie se umple de români veniţi în vacanţă. Zgomot, hărmălaie, înghesuială. Era sîmbătă, înainte de Paşti. Toată staţiunea, deschisă special şi cu oferte senzaţionale, se umple de români. Toate hotelurile, şi pot spune că sînt multe la Nisipuri, erau pline de ai noştri! Doar pe cîţiva îi mai auzeam la masă vorbind în alte limbi. 

Chiar lîngă hotel, o mică bazilică invita, prin afişul pus la uşă, la întîmpinarea Luminii împreună. Mai este o mînăstire la vreo 4 km de staţiune, dar puţină lume s-a îndreptat într-acolo. Majoritatea au venit la mica bazilică. 

Zgomotoşi, românii se adună pe treptele micului lăcaş şi umplu, încet-încet, toată platforma de beton din faţa acesteia. Urmează strigăte de recunoaştere, de chemare de prieteni alături, de comentarii la micimea lăcaşului şi la faptul că nu sînt condiţii de întîmpinare „corespunzătoare“ a miezului nopţii sau de numărul neîndestulător al lumînărilor puse în vînzare. Rîsete, îmbrăcăminte de vacanţă, paiete de plajă sclipesc în luminile flash-urilor. După miezul nopţii, lumînările parcă se duc singure spre hoteluri, formînd şiruri-şiruri portocalii. Copiii aduşi la slujba de Înviere deja şi-au pierdut rezistenţa şi încep să plîngă. Taţii deja se gîndesc la şpriţul pe care îl vor trage în camerele de hotel. Mamele se ocupă de ouăle fierte şi roşite din ţară, aduse în cutia frigorifică, împreună cu drobul de miel. Luminile din camerele de hotel rămîn aprinse pînă tîrziu.

E dimineaţă. Pe peluza micii bazilici, resturi. Resturi de ambalaje de la diferite chipsuri, ciocolăţi, şerveţele, baterii consumate şi aruncate pe jos. Pe lîngă ele, trec în grabă camioanele cu materiale de construcţii pentru noul hotel care se ridică în coasta celui în care stăteam şi noi. Le desparte doar lăţimea unei străzi. Muncitorii au lucrat şi sîmbăta, şi duminica de Paşti. Business-ul primează. Mă rog…

Micul dejun. O sală de masă absolut încăpătoare pentru cei aproximativ 1200 de oaspeţi ai hotelului. Mîncare, berechet. Pe mese special încălzite se aflau zeci de feluri, de la salate proaspete pînă la fripturi de pui, porc şi miel. Ba era şi un grătar la care se făceau „in situ“ fripturi de vită.  Garnituri, la alegere. O imensă oală cu ouă vopsite era la îndemîna tuturor. În mai puţin de douăzeci de minute toate cele roşii au dispărut, rămînînd doar cele verzi. Nici deserturile nu erau mai prejos. Pîinea era de zece feluri. Automate de sucuri, cafea şi bere (bulgărească) făceau faţă tuturor solicitărilor. Într-adevăr, hotel bun. Piscina era curată, cu salvamar inclus, cu apă încălzită la 30 de grade. 

Ziua de Paşti era splendidă. Pe faleză, mulţime. Fi-miu apucă să călărească timp de cinci minute un ponei din cei trei aduşi acolo de doi bulgăraşi. Peste tot auzeai vorbindu-se numai româneşte. Pînă şi vînzătoarele de la diferite magazine o rupeau binişor pe româneşte. Vedeţi ce face comerţul din oameni? Îi obligă să comunice mai bine! La restaurante, meniul era scris şi în română, alături de engleză şi bulgară. Pînă şi reducerile erau scrise pe româneşte!

A doua zi ne hotărîm să vizităm Balcicul, cu minunatul lui castel al reginei Maria. Deşi distanţa nu e deloc mare, cu greu am reuşit să-l descoperim. În viziunea locală, acolo se află o secţie a grădinii botanice în primul rînd, şi de abia în al doilea, loc de odihnă al reginei României. N-are importanţă, castelul nu şi-a pierdut farmecul din cauza asta. Primăvară fiind, culorile lalelelor de abia înflorite erau extraordinare. Tot domeniul era îngrijit, nimic nu era lăsat de izbelişte. Pe toate cele trei terase se plantau diverse flori şi arbuşti, se curăţau aleile şi se repara ceea ce se stricase peste iarnă, de la vînturile care fac din zonă una mai puţin vizitată de la începutul toamnei şi pînă prin aprilie. Deşi în coasta domeniului regal este amenajat un restaurant, chiar pe malul mării, în parcarea căruia se aflau cîteva maşini româneşti, dintre care un tuareg cu număr de Ilfov, totuşi atmosfera era una de simplitate, decenţă şi respect. Exponatele muzeului erau bine întreţinute, iar personalul, foarte civilizat. Una peste alta, chiar dacă nu este bine semnalizat, am plecat de la castelul reginei Maria mulţumiţi şi mîndri că am ajuns şi acolo. Pe distanţa de 20 de kilometri, am întîlnit trei echipaje de poliţie. Cum sînt un om care respectă, în general, regulile de circulaţie, nu au avut de ce să mă oprească.

Marţi dimineaţa, parcă suflase vîntul prin parcările de prin staţiune. Majoritatea plecaseră încă de cu seară, ca să ajungă la serviciu în România. Cei care au mai rămas încă o zi, spre după-amiază îşi făceau bagajele. După ce sîmbătă nu aveai loc să arunci un ac pe străzile staţiunii, marţi puteai parca maşina oriunde. Nici ţipenie de om pe stradă. Sincer să fiu, aveam un sentiment ciudat. La mare, pe faleză, într-o zi cu soare, să nu fie decît vînzătorii de la magazine şi cîţiva cîini foarte liniştiţi – chiar era ciudat.  Maşina, pe care o lăsasem parcată vreme de patru zile, nu avea nici o zgîrietură în plus faţă de ce avea deja, iar alarma îmi spunea că nimeni nu încercase să o agreseze.

Ne-am făcut şi noi bagajele şi ne-am îndreptat spre casă, pe acelaşi drum.

După invazia românilor, hotelurile bulgăreşti îşi închideau porţile. Toată staţiunea intră în hibernare. Următoarea deschidere, de 1 mai.       

Grigore Vîrsta este producător la TVR.