De mamă

În ultimele luni trăite pe agitatele meleaguri ale patriei am primit înjurături ca la uşa cortului. Unii mi-au zis de mamă sau de dulce, exhibîndu-şi posesia organelor genitale în raport cu diversele părţi ale anatomiei sus-semnatului. Alţii au simţit nevoia să desluşească, în toate virgulele şi intonaţiile folosite în exprimarea scrisă sau orală a opiniilor mele, o legătură de tip stimul-răspuns cu interesele patronatului mass-mediei în care mă exprim ca jurnalist. Şi, nu în ultimul rînd, în seria lungă de invective primite, s-au aliniat cele care stabileau, fără echivoc, o conexiune între interesul meu financiar şi interesele politice. Am fost, aşadar, pe rînd ori simultan, scula lui Vîntu, pupincuristul lui Băsescu, apoi aplaudacul lui Tăriceanu, pe urmă iar lingăul marinarului. În funcţie de zi şi de contextul politic, mi-au mirosit banii din buzunar a (Rom)petrol sau a Golden Blitz. Uneori, mi s-a spus bolşevic sau comunist, alteori, capitalist ticălos fără scrupule şi fără Dumnezeu. Mi s-a vestit sfîrşitul în chinurile iadului şi, pînă atunci, o bătaie zdravănă. N-am primit ameninţări cu moartea, dar mi s-au "urat" cele mai crunte pedepse ale destinului. Am mai prins, ca jurnalist, şi alte momente încordate ale istoriei recente: alegerile din ’96, mineriada din ’99, dictatura lui Năstase şi, desigur, confruntarea prezidenţială din decembrie 2004. S-a înjurat mult şi atunci. (Ne stă în fire, mai ales că e fără riscuri, după cum o dovedeşte trivialitatea crescîndă din tribunele stadioanelor pe care se joacă fotbal!) Dar niciodată ca în ultimele luni n-am simţit că există un atît de mare apetit pentru desfiinţarea părerilor contra prin recursul primitiv la înjurătura de mamă. Cum am ajuns aici are, desigur, mare importanţă. Dar urgent mi se pare să ne întrebăm încotro ne ducem. Accentuarea tuşelor violente de limbaj e o tentaţie uriaşă. Te scuteşte de căutarea argumentelor şi/sau contraargumentelor. Nimic nu e mai simplu decît să pui ştampile: că unul e vîndut sau corupt sau, pur şi simplu, prost. Din păcate, într-o perioadă în care populismul renaşte în discursuri, n-ai grija prea multor sprîncene ridicate a mirare pe feţele celor care refuză să accepte asemenea etichetări fără minime explicaţii. Şi noi trăim o astfel de perioadă. N-aş vrea să apuc ziua în care vreunui om din această ţară să-i fie interzis dreptul de a înjura liber. E o formă primitivă, cum spuneam, de a da frîu liber dezamăgirilor sau revoltelor interioare, dar, cîteodată, înjurătura cu temei pare necesară. Ceea ce n-am să accept niciodată sînt însă sudălmile pornite din fanatism sau din prostie. Şi evenimentele din ultima perioadă ne-au arătat că se umple ţara de partizani ciudaţi, un soi de mutanţi robotizaţi, în stare să-ţi aplice o vorbă de mamă pentru fiecare dintre frazele în care ai avut îndrăzneala să le critici idolul politic. De înjurăturile prezente sau viitoare, nu mă sperii. Dar, de oamenii care le rostesc, încep să mă tem.

Mai multe