De la Lefkosia la Lefkoșa

În zorii zilei de 11 iulie, cînd depozitul de armament aflat în preajma micuţului sat de coastă al Ciprului de Sud, Ziggy, a explodat, bătrînii satului au crezut, în prima clipă, că a năvălit armata turcă. Şi nu fără temei. În afara faptului că explozia depozitului, cea care a antrenat alte cîteva explozii în serie, cauzînd şi distrugerea principalei centrale electrice a Ciprului, a fost cea mai mare catastrofă petrecută în insulă, de la războiul din 1974, contextul internaţional actual permite şi, mai mult, încurajează aceste temeri, punînd populaţia cipriotă, de o parte şi de alta, într-o expectativă plină de îngrijorare. mei.

Despre ce e vorba? De curînd, în apele Mediteranei de Est, în largul comercial care ţine de Cipru, s-au descoperit bogate zăcăminte de ţiţei şi gaze naturale. Cum apele din jurul coastelor insulei au un statut cu atît mai incert cu cît situaţia Ciprului însuşi este incertă, cine are dreptul să exploateze rămîne o necunoscută la îndemîna speculaţiilor politice şi economice. 

Totuşi, în acest context, compania americană Nobel Energy a început exploatarea resurselor, de partea Ciprului de Sud, în pofida avertismentului Turciei că, dacă se va începe exploatarea, va interveni la rîndul său cu propriile companii, iar dacă vor întîmpina rezistenţă, vor trece chiar la protecţia exploatărilor demarate şi la ripostă militară – în cazul în care va fi nevoie. 

În aceste condiţii, Ciprul de Sud a semnat un acord cu Israelul, prin care se stabileşte o delimitare oficială a zonelor economice care pot fi exploatate. Republica Turcă a Ciprului de Nord nu este inclusă, pentru că nu este recunoscută internaţional decît de Turcia. 

De partea cealaltă, Turcia, prin declaraţia premierului Recep Tayyip Erdogan, a dat o replică, semnînd de asemenea un contract de colaborare cu Republica Turcă a Ciprului de Nord, prin care Turkish Petroleum va avea drept de exploatare a regiunii. 

Prospecţiunile au început, şi de o parte şi de alta, supravegheate militar. Uniunea Europeană este, deocamdată, rezervată, îndemnînd la o înţelegere amiabilă asupra disputei. La mijloc rămîn oamenii dintr-o ţară scindată nu doar de graniţă (Nicosia rămînînd ultima capitală divizată din Europa), ci şi de politică şi orgolii naţionaliste. 

Ultimul „Berlin“ 

Am traversat pietonal graniţa dintre cele două regiuni, de la Republica recunoscută internaţional, la zona considerată a fi ocupată abuziv, prin punctul de acces de pe strada Ledra. Strada principală a centrului vechi din capitala Ciprului, Nicosia sau Lefkosia (Lefkoşa în turcă), Ledra este, în partea de sud, comercială, turistică, plină de restaurante şi magazine elegante, în care toate mărcile şi firmele de renume se desfată în voie. În partea greacă, totul este impecabil, de la pavaj la vitrine. Zumzăiala şi forfota permanentă – atmosferă plină de normalitate vestică – se întrerup însă brusc, fiind rupte în două de cîteva rînduri de sîrmă ghimpată şi de soldaţi înarmaţi. Graniţa. Sau – după cum consideră autorităţile cipriote de sud, care nu recunosc statul cipriot turc – control poliţienesc. 

Pînă în 2008, aici era baricadă militară. Punct de trecere nu exista, cum nu prea existau nici tentative de reconciliere. Existau doar episoade de naţionalism, cum a fost cel petrecut în data de 11 august 1996, cînd un cipriot grec, Tassos Isaac, a trecut fraudulos în zona turcă, fiind omorît în bătaie de membrii grupării naţionaliste cipriote turce – Lupii Cenuşii. Abia acum patru ani graniţa între cele două părţi ale Ciprului s-a deschis, rămînînd totuşi restricţii de trecere dintr-o parte în alta, în special pentru turcii veniţi de pe continent, văzuţi ca cetăţeni ilegali, care le-au furat ţara şi cărora accesul le este interzis. 

Ca turişti, am trecut fără probleme, primind o viză temporară din partea turcă, o ştampilă pusă pe o foaie simplă, completată de mînă. Viza nu s-a pus în paşaport. 

Graniţa trece prin faţa unei clădiri dărăpănate despre care aveam să aflu că a scăpat demolării doar pentru că, pe vremurile coloniei britanice, fusese hotelul luxos, de cinci stele, preferat de Winston Churchill. Un simbol ironic al faptului că, deşi anii s-au scurs şi vremurile s-au schimbat, sechelele zîzaniei naţionaliste pe care britanicii au iscat-o părăsind ţara ce a ales independenţa încă rezistă. 

Pe o prelată verde ce traversează dintr-o parte în alta hotelul stă scris: „No Borders“, reminiscenţă a planului Kofi Annan, prin care s-a propus acum cîţiva ani dizolvarea disputei cipriote, prin susţinerea unui referendum. S-a oferit astfel populaţiei puterea de decizie, departe de orgoliile şi luptele politice. „Doriţi sau nu unificarea?“ Rezultatele au fost însă dezastruoase. Dacă majoritatea populaţiei turce s-a declarat în favoarea reunificării, peste 80% dintre ciprioţii greci au refuzat. 

Realităţile unei tragedii 

Cum am trecut de Linia Verde, peisajul ni s-a schimbat radical în faţa ochilor. Dacă în partea greacă este „Occident“ opulent, aici începe „Orientul“ sărac. Casele sînt vechi şi dărăpănate, totul este încremenit într-un timp de dinainte de război. Strada comercială din Lefkosia devine în Lefkoşa un bazar aproape pustiu. Te întîmpină doar cîteva tarabe pe care atîrnă pantaloni de trening, chiloţi şi maiouri. Dacă în partea greacă ai gălăgia veselă a traiului bun, aici tăcerea sărăciei este aproape asurzitoare. Străduţele care şerpuiesc prin cartiere dintr-un alt timp nu au nimic din decorul capitalei de cealaltă parte a graniţei. Clădirile moderne din sud nu există, nu există nici firme luminoase sau fast food-uri mcdonaldizate. Există însă vechile clădiri coloniale, dintre care faimosul Tribunal Colonial Britanic (British Colonial Law Courts), construit în 1901, dar şi clădirile şi cartierele turceşti. Aproape de punctul de control se află şi Marele Han (Buyuk Khan), construit între 1567 şi 1577, de Sinan Paşa, guvernator al Ciprului pînă în 1579, construcţie similară Koza Khan-ului din oraşul turcesc Bursa. Astăzi, loc turistic unde poţi gusta din mîncărurile tradiţionale. Dar nu trebuie căutată bucătăria tradiţională turcească. Sînt aceleaşi meniuri, aceleaşi bucate ca dincolo de barieră. Căci, în fond, nu există două, ci doar una, cu aceleaşi obiceiuri şi tradiţii. Cipru. Ajunşi în Cartierul Samanbahce, primul proiect social de case construit în Cipru pe terenul Fundaţiei Saban Pasha, între 1918-1925, ni s-a ivit privirilor o frîntură din realitatea firească a oamenilor de aici. Intri într-un labirint de străduţe care, deşi pietruite şi înguste, nu sînt lipsite de verdeaţă. În faţa fiecărei uşi stau îngrămădite zeci de ghivece ca nişte grădini improvizate în care locatarii îşi pun laolată flori, roşii şi ardei iute. Clădirile sînt mici, albe, toate la fel, toate cu ferestre cu obloane verzi, prin care am strecurat, inevitabil, priviri indiscrete. Camerele sînt simple, tapetate cu covoare şi carpete, avînd doar strictul necesar. Un pat, o masă, cîteva scaune şi nelipsitul televizor. Într-o casă, o bătrînă stă întinsă făcîndu-şi vînt alene cu un ziar. În alta, cîteva femei tinere curăţă un maldăr de fasole, sporovăind. Doi bărbaţi joacă table, în alta. Toţi ne observă cu coada ochiului, nimeni nu ne bagă însă în seamă. Sînt obişnuiţi cu turiştii şi, deşi viaţa lor se petrece acolo, între patru pereţi, autentic şi firesc, ştiu că, în timp, au devenit „obiective turistice de vizitat“. 

Ne lăsăm purtaţi însă şi către alte realităţi. De data aceasta cele „nefireşti“, cele care ţin de „urzeala“ problemei cipriote. La Muzeul Luptei Naţionale sînt expuse documente ale istoriei ciprioţilor turci de după plecarea britanicilor, dovezi ale abuzurilor interetnice, iar Muzeul Barbarismului este o dovadă vie a tragediei eroului cipriot turc, Nihat Ilhan, trimis al regimentului Armatei Turce, ca observator al păstrării tratatelor de pace stabilite în 1960 în Republica Cipriotă, documente ce confereau drepturi şi siguranţă cetăţenilor de naţionalitate turcă. Trei ani mai tîrziu, în lipsa lui, naţionalişti ciprioţi greci au forţat intrarea în casă, omorîndu-i întreaga familie – soţia şi cei trei copii. 

Sînt cîteva frînturi din realităţile care adîncesc ruptura dintre greci şi turci. E un trecut despre care nu se poate vorbi oricum, căci nu e ceva superficial despre care să poţi sporovăi cu chelnerul sau cu frizerul, nu este ceva despre care să poţi glumi. Şi simţi toate acestea din tăcerile lor, din privirea îndreptată în jos şi din surîsul amar sau oftatul celor pe care vrei, mînat de curiozitate jurnalistică, să-i tragi de limbă. „Ştiam greceşte“ – ne spune un singur vînzător, cipriot turc. „Acum nu mai ştiu.“ Spre seară revenim în partea greacă. Luăm cu noi amintirile unui viitor care întîrzie să apară. Reluăm ritualul trecerii unei frontiere artificiale, pusă între două naţii care odinioară trăiau în pace. Ciprioţi greci care vorbeau turcă, ciprioţi turci care vorbeau greceşte. Dar care au tăcut. Oameni care s-au lăsat manipulaţi de strategii politice, uitîndu-se pe sine şi părăsind pe celălalt. O graniţă a urii fără temei. Ne pregătim paşapoartele şi aşteptăm rezolvarea unei dispute minore, de graniţă. Cîţiva turci încearcă să treacă în partea greacă, dar n-au dovada că sînt cetăţeni ciprioţi. Între timp, un turist roşcat, cu căşti în urechi şi mîinile în buzunare, trece, nonşalant, aerian, dintr-o parte în alta, iscînd o clipă de panică de ambele părţi. Nu-şi dăduse seama că pe strada principală a Capitalei poate exista o graniţă.