"Curajul de a depăşi un spaţiu convenţional"

- inetrviu cu pictorul Florin CIUBOTARU -

Aţi fost, alături de alţi mari artişti plastici români, printre fondatorii Grupului 9+1, „grupul nesupus“ – după cum îl numea Marin Gherasim. Ce însemna atunci (vorbim, nu-i aşa, despre anii ’80) apartenenţa la o astfel de grupare?

Înainte de grupare, eram alăturaţi de felul cum reacţionam la evenimente, de seriozitatea cu care tratam profesia, de credinţa că arta poate oferi o calmare, o respiraţie cu un altfel de oxigen. Gruparea are calitatea de a aduna mai multe energii, puterea rostirii se multiplică, nu poţi să nu iei în seamă o părere spusă de nouă personaje. Vă voi povesti şi despre acel experiment ştiinţific care a avut loc în Franţa, la Lourdes. Ambiţia unora, cu gîndire pozitivă, a hotărît să descifreze vindecările-minune, prin măsurarea energiilor de grup. Au luat, aşadar, un voluntar, i-au pus mîna pe un dinamometru şi au măsurat: nivelul era de zece unităţi. Au conectat mai apoi zece voluntari, la acelaşi aparat. În loc de o sută de unităţi, cît ar fi fost logic matematic să fie, au descoperit, cu uimire, că nivelul dinamometrului crescuse de o mie de ori.

Ce s-a întîmplat cu arta românească după ’89? Ce a mai rămas din acea solidaritate care se înfiripase?

Oricît de rezistent ai fi în refuzul tău, profilul epocii te afectează, în primul rînd, uman. Cînd s-a tras cu puşca la start, lumea a pornit ca la maraton şi au alergat cu speranţe, au fugit să-i ajungă pe cei care luaseră startul mai demult. Unii, percepînd zădărnicia, s-au oprit la o bere, hotărînd să nu le mai pese de ei înşişi. Pe alţii, cu o formaţie mai solidă, nu i-a speriat întîmplarea, au privit cu tristeţe şi au continuat să lucreze. Tinerii hotărîţi să izbutească au mimat ajungerea la ţintă. Pe lîngă căruţa cu permis de circulaţie, trec în fugă automobile negre, cu portbagajele pline de agoniseală. Energiile se risipesc, oboseala s-a instalat... De unde resurse pentru regîndire, pentru grupare, pentru susţinerea în comun a ieşirii din impas? În al Doilea Război Mondial, toată lumea a fost mobilizată să producă avioane, ca mai apoi să descopere că nu există piloţi. Aşa şi noi, sîntem abandonaţi în construcţia noastră. Se pare că avem un singur tată – politicul –, iar mamă e fiica celebrei administratoare care se ocupă cu împărţirea nevoilor. Cei de vîrsta apropiată mie au fost prevăzători, s-au poziţionat indiferent de conjuncturi, pentru a ocroti valorile. Pentru tineri, prognoza anunţă timp instabil, cu înnorări repetate, zile reci şi, din cînd în cînd, cîte o rază de soare.

Pentru că vorbim despre noua generaţie şi pentru că sînteţi şi profesor la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, într-o societate în care conflictul între generaţii pare mai mult decît un simplu dezacord, nu pot să nu vă întreb: cum se manifestă noul spirit al tinerilor artişti?

Tînărul declară prematur: „E rîndul meu.“ Declară că „e îndeajuns să ai energii bune“ şi că nu e neapărat nevoie de argumentare. Ei se nasc astăzi într-un mediu gata alcătuit, primind însă indicaţia fermă să-l păstreze, că doar pentru asta au muncit generaţii de-a rîndul. Li se spune: „Uite, îţi dau casă!“ Ei răspund: „Da, mulţumesc, dar eu o vreau altfel.“ Atunci li se reproşează că nu preţuiesc efortul părintelui. Aţi auzit vreodată ca turma să se revolte pe păstor? Tinerii de azi gîndesc, fără să declare: „Hai să-i alungăm, să-i înlocuim, conform dreptului nostru natural.“ Aici, conflictul se acutizează, nu mai există stabilitate nici în gîndire, nici în fapte. Criza de încredere ne bîntuie. Dacă noi vrem să le scurtăm timpul ştiutului printr-un minim refuz categoric, sîntem acuzaţi că aparţinem trecutului, din altă epocă, negată de cea care o înlocuieşte.

Însă, nerespirînd aerul tinerilor, devenim obiect de arhivă. Tinerii aspiranţi bat la uşa soluţiilor, fără să se pregătească pentru ce îi aşteaptă, vor să se înfrupte din bucate, fără să vrea să afle unde e bucătăria. Asigurarea lor e talentul, considerînd că e suficient. Criza de identitate e psihologia contorsionată a refuzului. Refuză să joace şah cu profesorul, joacă singuri şi, dacă pierd, sînt mulţumiţi, gîndind că au pierdut doar pe jumătate. Uită însă că de cîştigat, au cîştigat tot doar pe jumătate.

Să vorbim şi despre celălalt capăt al artei: colecţionarii. Care ar fi portretul unui colecţionar? Şi, legat de piaţa de artă, într-un timp din care cenzura ideologică a dispărut, putem vorbi totuşi despre o cenzură comercială?

Cei mai dragi mie sînt cei care se pricep şi nu au bani. Ceilalţi intră în mai multe categorii. Sînt unii care prind o sensibilitate pe care vor să o cultive şi fac achiziţii. Mai sînt dintre cei care acţionează „după ureche“, fără a da un profil colecţiilor, care ajung să fie amestecate. Alţii – care par sobri – nu discută decît despre lucrări cu „valoare comercială“, preferînd achiziţii „cu viitor sigur“ – adică postbelicii; în referinţa lor, contemporanii nu au nici o şansă. Snobul e şi el printre ei, vrea să acceadă la rafinaţi, posedă ceva informaţii, merge pe la întîlniri, pronunţă citate pilduitoare, lansează fantezii utopice, susţine elanul artistului, dar nu prea are bani. Am avut cîteva întîmpinări de acest tip, nu am fost prea vesel, ba chiar deranjat de „tocmeală“.

Galeriile de-abia subzistă, iar aceasta e singura instituţie care ne poate ajuta să avem cotă. Putem spune că e o cenzură financiară care îşi permite să decidă valorile. Ne încăpăţînăm să nu pierdem, în aceste condiţii, probitatea profesională. Las toţi banii mei (dacă apuc să strîng ceva), cu obligaţia testamentară să se cumpere numai pictură contemporană. (Mai am şi o mică veste bună: se zvoneşte că se reduce TVA-ul la cumpărături, dacă dovediţi că aţi achiziţionat o pictură.)

Cînd m-aţi invitat la expoziţia de la Palatul Mogoşoaia, mi-aţi spus că azi, subliniind înadins prezentul, artistul „are cea mai mare libertate de a crea“...

Pe aripile vîntului libertăţii plutim ca bezmeticii, fără vreo tentaţie de a coborî pentru că jos nu e nimic pentru noi. Greşim crezînd că cei care iubesc gravitaţia vor să ocupe tot locul. Ia să vedem cum fac alţii: te ridici în vîrful picioarelor, să afli ce e după gardul vecinului, şi nu jinduieşti la rezultatele lor, pofteşti mai mult la gîndirea lor. Tinerii mai pripiţi au înghiţit – fară să mestece – spectacolul vecinului. La noi, cînd savantul munceşte zi şi noapte să descopere o celulă bună, lumea, în loc să urle de bucurie, pasează nonşalant vestea, uită de sacrificiul lui, de necazurile lui. În societatea aceasta, ce pretenţii să mai avem noi, pictorii, de a capta atenţia? Se preferă acţiunea de expurgare, ca să nu ne mai complicăm şi cu ăştia. Ca să nu uit să răspund la întrebare, aleg faţeta absurdă a libertăţii: cînd vrei să faci ceva pentru alţii, se insinuează, vrînd-nevrînd, mici concesii. Cînd lumea nu te mai vrea, eşti liber, eliminînd orice presiune din afară, poţi face ce vrei.

Cea mai recentă expoziţie pe care aţi avut-o, la Palatul Mogoşoaia, surprinde, de la bun început, prin ideea expunerii...

De cîtva timp, gîndirea expunerii a evoluat, nu de dragul noutăţii, ci mai mult pentru punerea în valoare a unei propuneri. Conformitatea – aderarea la un sigur fel de expunere – frînge elanul ideilor, le cuminţeşte, nu le mai subliniază caracterul. M-a revoltat lipsa de reacţie a artiştilor, acceptarea unei formule cu titlul „aşa se face“. De ce nu seamănă decorul de la baletul Lacul lebedelor cu decorul unui balet modern? După mine, îngrijirea expunerii trebuie să fie apropiată de valoarea exponatelor. Poţi să-l surprinzi pe privitor dacă vii înainte de ziua în care te aşteaptă. Am văzut desfăşurări îngrijorătoare, sute de lucrări pe două-trei rînduri, lucrări slabe lîngă lucrări bune, un atentat la calmul parcurgerii.

Dacă am refuzat acroşajul pe perete, s-a obţinut şi un respect pentru arhitectura monumentului, prin această retragere centrală, cu suporturi care, prin construcţia lor, au o valoare în sine, gradată cît să nu concureze cu lucrările. Am obţinut o altfel de citire, evitînd-o pe cea liniară şi didactică, conducîndu-l pe privitor pe un alt tip de traseu – circular, cu lucrări oblice, unghiuri diferite şi grupări pe teme. Am vrut să dau şi altora curajul de a depăşi un convenţional care nu ne mai priveşte.

Pictorul Mavrodim expune, în acelaşi timp, într-o altă sală a Palatului. Cu acelaşi gînd de prelungire a îngrijirii lucrării sale, datorată unei orientări autoimpuse, pictura lui se detaşează de perete, suportul fiind în volum geometric, ceea ce îi dă un efect aparte, de data asta, lucrarea venind spre privitor.

Cum anticipaţi întîlnirea cu publicul?

Cînd lucrez, nu mă gîndesc la asta. Doar cînd realizez că am încheiat o temă şi că mi-ar prii să scot picturile din atelier – altfel, ar sta întoarse, ar bombăni că le-am părăsit, că n-au văzut şi ele lumea şi, în felul acesta, scap şi de prezenţa lor, ca să pot face loc următoarelor. Privitorul are cîteva noţiuni căpătate în fugă, cînd îl „ademenesc“ către imaginea mea, o consideră „încifrată“, se retrage, mulţumeşte şi pleacă enervat de complexul neştiutului lui, supărat că i-am pus probleme, umilit că n-a făcut faţă.

Dar de ce vorbesc astfel despre privitor, cînd vizitatorul numeros se compune din pricepuţi?

Cînd cineva se apropie de lucrul meu şi-mi declară că e străin, nu mă încumet – ca alţii, mai restrictivi – să spun despre personajul amintit că e străin în toate. Frumosul zace în foarte multe lucruri.

Cum vă desfăşuraţi în atelier?

Joan Miró a avut 11 ateliere. Eu sînt bucuros că am unul şi nici nu vreau mai mult. Ca să fie chiar al meu, trebuie să îl populez cu întîmplări şi prieteni cu care declanşăm polemici, bucurii, necazuri, enervări şi înseninări ce vor intra în memoria pereţilor şi voi simţi că nu sînt singur. Vin ca un culegător harnic din exterior, iar lucrurile adunate prin memoria afectivă le pun la fiert, pînă scad, apoi le strecor şi le aşez pe un alb imaculat. Cer clemenţă inspiraţiei, să mă conducă în imponderabilitate, să mă sufere să-mi sparg dinţii de trotuarul realităţii brute. Poţi să deţii patru doctorate, nu vei fi prea sprijinit în aventura imaginii. Exerciţiul meu seamănă cu al tuturor – toţi văd, doar că eu pretind că văd mai mult. Fără acest spaţiu care mă izolează de bîzul altor tentaţii, nu aş putea lucra.

a consemnat Stela GIURGEANU

Foto: A. Ciubotaru

Mai multe