Cumpăraţi sau doar vă uitaţi?

Am văzut cum e în Europa, mergem mai departe. La Dragonul roşu. „E muuult mai frumos acolo – ni se spune – e marfă mai multă şi mai de calitate“. Deci plecăm în căutarea Dragonului. E ceva de mers pînă acolo. Drumul: pe o parte, maşini multe, multe, pe celalaltă, barăci de metal găurite, părăsite. Gunoaie şi cîini prin ele. Pe jos, noroi amestecat cu zăpadă. Toată lumea în maşini, nu prea ai pe cine să deranjezi cu o întrebare. La un moment dat, apare un domn, la vreo 50 de ani, cu sacoşa pe umăr. Intrăm în vorbă. Ştie ce şi cum, preţurile, cum merge treaba pe-acolo, cînd pleacă ultimul autobuz... Cam tot ce e de ştiut în zonă. E primul nostru ghid. Mergem împreună o bucată de drum. El, grăbit să prindă maşina, noi, să aflăm cît mai multe. „Dacă mai am noroc să am maşină, iau maşina. Dacă nu… maxi taxi, e vreo cinş’pe lei. E şi-un tren…“ Noi ne mirăm, el ne explică: „un tractor, aşa, cu trei-patru vagoane pe cauciucuri, pleacă de-aici, ajunge în partea aia spre Colentina. Mai încolo, trece trenul de Constanţa spre Obor.“ Discutăm, ne mai mirăm de peisajul cu barăci multe şi părăsite, dînsul ne „linişteşte“: „cu toate că e-n demolare, se fac afaceri multe pe-aici“. În zare, apar nişte clădiri noi, înalte. „Sînt blocurile lor, ale chinejilor“ – ne zice călăuza. Apoi alte clădiri, la fel de mari, dar pe lungime. Numărăm: Dragonul 1, 2, 3, 4... pînă la 8. Înainte să intrăm în „dragoane“ (cum le zic oamenii din zonă), ne uităm puţin în jur. Suprafeţe întinse de dale galben-muştar, zidurile depozitelor acoperite cu graffiti, cîţiva dragoni/lei gri-verzui pe postamente, staţia CFR călători, cursă directă Dragonul roşu-Gara de Nord, panouri cu planul zonei, o staţie cu un autobuz galben pe ea şi, pe autobuz, cu roşu: Transport gratuit, Dragonul roşu-Costin Georgian. Lume cu sacoşe, cu cărucioare. Înăuntru, marfă! Roşu peste tot. Ghirlande, ghiocei imenşi atîrnaţi de plafon. Scări rulante cu covor din flori de plastic între ele. Curat civilizat! E trecut de prînz şi magazinele încep să se închidă. Viaţa în Dragon începe cu noaptea-n cap. Pe la 3 dimineaţa cînd se aşază mărfurile şi se aşteaptă clienţii. Vin de peste tot: din Bucureşti, de la ţară, chiar şi din Republica Moldova. Unii încarcă portbagajele, alţii – sacoşele. Şi vînzătorii şi clienţii ştiu regulile. Lumea se mişcă repede, eficient. Căci viaţa e grea şi timpul costă bani.

La etajul I miroase a mîncare. Chinezească. Intrăm într-un minimarket. Paste de toate felurile, orez, sticluţe cu sosuri, condimente şi multe produse care cer explicaţii: la ce folosesc, cum se prepară. Încercăm să aflăm de la vînzătorii chinezi, dar nu se poate. Nu ştiu româneşte şi, oricum, se vede că sîntem genul care doar se plimbă şi întreabă. Ieşim din dragon şi vedem un chinez la o tarabă cu roţi. E relaxat şi mîndru de „standul“ lui. Ne arată ce vinde şi le ia pe rînd: „ţelin, procoli, per, chimpir, porumbei, merii…“. Meidinceaina. O doamnă se apropie şi pipăie merele. Îşi alege vreo două, dar cînd aude preţul izbucneşte: „Treij’ de mii două mere? Pleacă dracului cu ele de-aici!“. Chinezul nu se supără, zîmbeşte şi ne spune cum se prepară mugurii de soia: „focu’, olei, apu, ardeii“. Vrem să îi facem o poză şi rîde cu poftă: „da, poza, poza!“. Deci se poate spune că am întîlnit şi un chinez fericit.     În transportul gratuit ne aşezăm lîngă o doamnă. Are vreo 50 de ani, a terminat ziua de lucru la Niro şi pleacă spre casă. Lucrează de şase ani în zonă. „Oricum, faţă de oraş, aici e altfel. Patronii se comportă mult mai bine, îţi înţeleg situaţia, problemele, nu stă să te obosească, să zică: fă aia, fă aia. Adică e respectul... dacă-ţi vezi de treabă la locul de muncă, nu te deranjează nimeni“. Face naveta zilnic: metroul de la ora 5, apoi autobuzul gratuit şi, la 14,30, înapoi acasă. Din complexul cu pricina, viaţa în oraş pare dură şi complicată, mai ales pentru tineri. „Cînd te duci în oraş şi vrei să lucrezi, nu se poate, te respinge. Păi, ca patron, ce zici? Tineretul... la munte, la mare... pleacă... fetele mai rămîn şi însărcinate, cine-ţi face treaba?“. În concluzie: „e greu să găseşti pe cineva care-i place să muncească. Şi contează mult şi asta: să pleci la muncă din drag!“. Traficul e aglomerat, autobuzul se mişcă greu, avem timp de povestit. Doamna îşi aminteşte. Era casnică, se plictisea şi, într-o bună zi, a plecat să-şi caute o slujbă. Familia a avertizat-o: „crezi că angajează toate babele?“. Pînă la ora 3 găsise deja de lucru. La Europa, cu patru milioane jumate. Acum are vreo 12. „La-nceput n-aveam nici în clin, nici în mînecă cu facturile.“ Apoi s-a obişnuit. Acum chiar îi place. Lucrează zi de zi cu chinezi, cu vietnamezi. Se înţelege bine cu ei: „dacă apuci să-i cunoşti, sînt de treabă“. Asta îmi aminteşte de preşedintele Sarkozy. Şi el îi admiră. Emigranţii asiatici sînt declaraţi oficial modele reuşite de integrare în Franţa. De pe teren, de la Niro, doamna revine cu detalii. Îi ia pe rînd: „La chinezi e foarte greu“. Şi face o pauză scurtă. După cum începe, mă gîndesc imediat cam ce urmează: că sînt mulţi, că unii sînt săraci, alţii persecutaţi, şi de-aia vin aici, să găsească o viaţă mai bună. Dar… continuă: „e foarte greu... că n-au litere normale ca la noi, au nişte semne... (şi rîzînd): e de belea dacă le greşeşti niţel, că înseamnă altceva“. După alfabet şi patroni, ajunge la mîncare: „ei trag totul în tigaie, au şi-un fel de vegeta din nucă de cocos... cel mai bun şi mai bun e uleiul lor din sîmburi de struguri da’ nu trebuie să pui mult, e şi scump, şase-şapte sute kilogramul“. Cu vietnamezii e altfel. „Au alfabetul ca al nostru, litere normale, dar unele au apostrof. La ei, z-ul e d cu apostrof. În rest, se-aseamănă: la chiloţi le zice chilot, la pijamale, pijam, la domn tatai“. E foarte convinsă de ce spune şi de faptul că la Dragon găseşti de toate: mărfuri, naţii, vieţi, situaţii.

La final. Imaginile asociate cu acest spaţiu sînt multe şi diverse. Chinezării, „chestii dubioase“, razii ale poliţiştilor, evaziune fiscală, buticari, angrosişti, sacoşari sau „cea mai mare zonă comercială din România“, „singurul loc de unde mai poţi cumpăra cîte ceva“, investiţii şi modernizare etc. Depinde de unde priveşti. Dincolo de toate, Dragonul roşu face parte din viaţa oraşului. Pe site scrie că are 5000 de magazine şi cam 10.000 de vizitatori pe zi (în week-end numărul se dublează). Pe lîngă mărfuri, Dragonul a adus şi tendinţe, mentalităţi, moduri de viaţă. În jurul lui s-au conturat noi comunităţi. Cu care interacţionăm. De la care cumpărăm. Sau doar ne uităm... Oraşul e mare şi complex. Sînt multe lumi în el. Fiecare cu obiectivele şi mijloacele proprii. Cu toţii trebuie să funcţionăm, să ne descurcăm, să ne dezvoltăm. Dar, peste toate astea, să facem totuşi şi nişte eforturi. Să ne mobilizăm. Pentru o supravieţuire mai bună. Şi mai optimistă!