Cum se schimbă „sistemul"
În România auzim deseori obsesiva sintagmă „cu sistemul nu te pui“, şi variantele de rigoare. Despre sistemul de sănătate, despre o reformă viabilă nu poţi vorbi cu uşurinţă şi în nici un caz nu o poţi face doar de la o tribună politică. Sînt mult prea multe „ochiuri scăpate“ de pe andrea ca să gîndeşti că le poţi prinde pe toate deodată, dînd o lege nouă sau schimbînd directori, ici şi colo. Doar dacă le iei încet, cu răbdare, şi cu dorinţa reală de a rezolva, pas cu pas, fiecare lacună, ai o şansă.
Una dintre aceste „scăpări“ a fost (şi din păcate mai este) problema donării de sînge. Din 2007, cînd am intrat în Uniunea Europeană, donarea de sînge trebuia să fie benevolă şi constantă. Bineînţeles, din cauza lipsei acute de informaţie, a statutului economic precar, dar şi a problemelor legate de infrastructură, cerinţele Uniunii au fost imposibil de îndeplinit. Donarea de sînge a devenit însă subiect de discuţii. Fie alarmante, generate de acea parte a mass-media care trăieşte din „senzaţional“, fie uşor deprimante, în care problema donării benevole şi constante era pusă într-o lumină de zădărnicie. Din ambele discursuri, ambele punînd mare accent pe emoţie, lipsea tocmai acea linie raţională, „concretul“ de la care să pornească schimbarea. Pentru că toată lumea făcea campanii de mobilizare a donatorilor, însă nimeni nu s-a gîndit să înceapă cu renovarea sistemului transfuzional (în prezent, după cum aveam să aflu, în România ne confruntăm mai mult cu o criză a „managementului“ donării de sînge, decît cu lipsa donatorilor – numărul acestora crescînd în ultimii ani).
Pe 14 iunie, anul acesta, chiar de Ziua mondială dedicată donatorului de sînge, Centrul de Transfuzii Bucureşti a fost renovat. În 60 de ani, de la înfiinţarea sa, a fost prima renovare serioasă. Ce înseamnă acest lucru şi cine sînt cei care s-au prins în hora ambiţioasă a schimbării sistemului?
Cum repari un mecanism?
„Aţi fost vreodată acolo?“ – m-a întrebat mai demult un potenţial donator; spun „potenţial“ pentru că, deşi voia să doneze, mînat de campaniile sociale de acum cîţiva ani, odată ajuns la Centru, s-a lăsat păgubaş. „Era ceva de nedescris.“ Ştiam. Traseul pe care un donator trebuia să-l facă prin clădirea dărăpănată era mai degrabă un test al voinţei, căci, deşi veneai cu inimă deschisă, cînd începeai să fii trimis de la ghişeu la ghişeu, de la etaj la etaj, îţi venea să laşi baltă toată treaba, să pleci şi să speri că nu vei avea vreodată nevoie de transfuzie. În plus, pereţii găuriţi stăteau practic să cadă peste tine. Era un decor jalnic, cu lumini care pîlpîiau, cu mirosul de mucegai acoperit de dezinfectant. Încă de la intrare aveai o senzaţie paradoxală de apăsare, deşi parterul era o sală spaţioasă.
Ca donator „începător“ aveai aşadar parte, după şocul birocratic, împletit cu acea minimă şedinţă „fitness“, procesul pre-donare implicînd cîteva drumuri pe la ghişee (iarna, îţi mai cărai şi paltonul cu tine, căci nu exista vestiar), şi de şocul vizual. Aşa că, întocmai ca potenţialul meu donator, de multe ori se întîmpla să o laşi baltă.
„Începi cu prioritizarea nevoilor“ – îmi spune Anca Ştefan, preşedinte executiv al Asociaţiei React, cei care, împreună cu Vodafone România, au demarat cel mai amplu proiect naţional de donare de sînge, „O şansă pentru viaţă.“ Pe lîngă campaniile de informare, proiectul a organizat puncte mobile de recoltare, la nivelul întregii ţări. „În 2006, cînd am început campaniile, nevoia de sînge vs sîngele disponibil în centre era de două sau chiar de trei ori mai mare. Am decis să organizăm în primul rînd campanii de donare mobile pentru studenţi, pentru a-i determina pe oameni să doneze, fără a-i obliga să vină la Centrul de Transfuzii.“
În treacăt, am aflat că Anca Ştefan este unul dintre acei medici care au decis să lucreze „cu“ sistemul, şi nu „pentru“ sistem. După ce a terminat Facultatea de Medicină, a avut două alegeri: rezidenţiatul, care ar fi rezultat în practicarea medicinii într-un sistem despre care ştim cu toţii cîte probleme are, sau găsirea acelei soluţii ce ar fi ajutat-o să rămînă în sfera medicală, o soluţie „care mi-ar fi oferit şansa să ajut la schimbarea sistemului în bine“.
Schimbarea la faţă
Asociaţia React a pornit de la un nucleu, un grup de studenţi, fiecare „supărat“ pe problemele mediului din care venea. Fie că era vorba de medicină, filozofie, politehnică. Ideea că în România există acel „sistem“, care te împiedică să mişti lucrurile într-o direcţie bună, i-a motivat, i-a ambiţionat să demonstreze că poţi să opreşti un sistem cînd nu merge, îl poţi pune pe direcţia bună. Cum?
„Nu ieşind şi fluturînd nişte pancarte, ci pornind de la concret.“
Acest „concret“ a fost proiectul „O şansă pentru viaţă“, început în 2008. „Organizasem şi înainte campanii mici de donare. În 2006, de exemplu, cînd s-a anunţat reducerea bonurilor de masă (se pregătea intrarea în UE), a fost cea mai mică rată de donatori de sînge din perioada de după Revoluţie. Atunci, Centrele de transfuzii au început să fie mai deschise la campaniile noastre de colectare mobilă.“
În 2010, Asociaţia organiza deja campanii de colectare mobilă în 25 de oraşe din ţară. „A fost o perioadă în care am ajutat sistemul să nu mai aibă probleme de sînge. În paralel, am avut şi campanii de informare pentru că, mergînd pe teren, am ajuns la concluzia că oamenii nu prea înţelegeau toată tevatura, avînd în permanenţă acel slogan anti-sistem: e treaba spitalului să facă rost de sînge. Dacă plătesc asigurările medicale, de ce să mai donez?“
A urmat renovarea Centrului. „Dacă în Bucureşti lucrurile s-au mai mişcat în sistemul spitalelor, în sistemul transfuzional, pînă acum, în afară de campaniile de informare şi cele de donare, infrastructura a fost lăsată «pentru altădată». Am început să strîngem bani pentru acest proiect, la finalul anului 2010, cînd am început colectarea a 2% din impozitul pe venit. Toată suma colectată a fost dublată de Vodafone, care a susţinut şi informatizarea Centrului. Vorbim de calculatoare şi achiziţie de softuri.“
Pentru renovarea întregului centru mi s-a spus că e nevoie de 100 de mii de euro, în prezent fiind renovat parterul, urmînd ca pe timpul verii să fie renovat şi etajul. „A fost prima intervenţie de acest fel în 60 de ani.“
Concret, pereţii care erau căzuţi au fost refăcuţi. A fost recompartimentat întregul parter. „Vorbim de un spaţiu deschis, foarte mare, gen sală de cinema din anii ’70, în care, paradoxal, te pierdeai; acum e împărţit în sală de aşteptare, arhivă, recepţie, vestiare, pentru angajaţi şi donatori. Am mutat astfel întregul circuit care se continua la etaj, la parter. Donatorul realizează toate procedurile pre-donare la un singur nivel, urmînd ca la etaj să urce doar ca să doneze.“
Bineînţeles, ca orice schimbare, renovarea (atît infrastructura, cît şi informatizarea sistemului) a presupus adaptabilitate din partea angajaţilor. „Să schimbi infrastructura a însemnat să schimbi mentalităţile a zeci de angajaţi şi să-i convingi că de mîine e mai bine să nu mai scrii cu creionul pe hîrtie, ci să tastezi numele donatorului într-o bază electronică, iar cînd ai nevoie de numele donatorului, nu-l mai cauţi în cămara cu dosare, ci îl cauţi în calculator.“
Adela Cîrstea este doctor la Centrul de Transfuzii din 2005. Îmi spune că a mai fost „renovat“ prin 2000, renovarea fiind însă doar o „spoială“. „Ceea ce au făcut cei de la React şi Vodafone este acel lucru care va dăinui şi va putea schimba sistemul. Cred că fiecare om are o menire, să realizeze ceva în viaţă. Exact despre asta vorbim aici.“
Despre situaţia donatorilor îmi spune că „se simte o îmbunătăţire, o creştere a numărului de donatori. Avem din ce în ce mai mulţi tineri, iar numărul donatorilor fideli este 20-30% din numărul total al donatorilor. Ca să vă daţi seama de creşterea numărului de donatori, în prezent avem pe zi în jur de 200 de donatori, comparativ cu 60, cîţi veneau acum cîţiva ani.“ Îmi spune şi despre beneficiile donării de sînge. În primul rînd, analize gratuite şi amănunţite ale sîngelui. În plus, „donarea poate fi şi terapie adjuvantă. Fumătorii, de pildă, au sîngele foarte vîscos, iar donarea de sînge le este benefică. Este benefică şi pentru femeile la menopauză sau cele care au avut operaţie de fibrom uterin. Durerile de cap, hipertensiunile intracraniene – pentru toate acestea, donarea este utilă“.
Donarea de sînge trebuie să fie însă benevolă şi constantă; „pentru asta“ – conchide Anca Ştefan „nu trebuie să sperii oamenii cu problemele sistemului, cu lipsa acută de sînge. Trebuie să vă gîndiţi şi aşa: se dă semnalul – nu avem sînge! Lumea vine buluc şi obţii donări sporadice, or, nu asta este ideea. Nu e util să ai într-o zi 10 mii de donatori, ca mîine să nu-ţi mai vină nici unul. Trebuie să ştiţi că şi sîngele are o perioadă de valabilitate, tocmai din cauza asta sistemul se bazează pe donatorii constanţi.“
Ca să ai pacienţi constanţi şi benevoli, „sistemul“ trebuie să fie unul prietenos, cu atenţie la detalii şi la donator. „Dacă în spital pacientul e «obligat» să îndure nişte condiţii nu tocmai prietenoase, donatorul nu vine aici din obligaţie, trebuie să-i oferi tot confortul. Pentru asta ne dorim să achiziţionăm şi nişte automate de cafea sau sucuri, pentru ca oamenii să se poată simţi pe deplin bine.“
Îmi mărturiseşte: cînd pleacă în străinătate, oriunde ar fi, merge să vadă centrele de donare. Unde este „spectaculos“. Unde se pune foarte mare accent pe confortul donatorului. De aici şi grija pentru detaliile acestei renovări, o renovare care depăşeşte statutul de clădire; începînd cu renovarea metodelor de donare (punînd în funcţiune centrele mobile), continuînd cu renovarea clădirii, este primul pas în a renova un întreg sistem.