Cum am ajuns să-i urăsc pe eroii neamului

După cum bine ştiţi, anul 2014 a fost declarat Anul Brâncoveanu. Pînă aici, toate bune şi frumoase, care ar trebui să se încheie cu cîteva volume de cea mai înaltă calitate, cu expoziţii şi refaceri de conace, biserici şi mănăstiri. O întreagă elită de cercetători ar fi trebuit stimulaţi şi puşi la lucru pentru a scrie şi pentru a căuta prin arhive „adevărurile“ unei lungi şi interesante domnii. Dar...

Mai întîi, văzui cortegii de popi, îmbrăcaţi în odăjdii aurite, defilînd printr-o fierbinte zi de mai, blocînd oraşul pentru a ne aminti de cel mai martir dintre martiri, pentru a evidenţia, de fapt, măreţia şi bogăţia unei Biserici care se sinchiseşte doar cînd arginţii se prăvălesc peste raclele sfinţilor... Am primit apoi, de prin toate părţile, invitaţii la tot felul de manifestări şi simpozioane locale, la Potlogi, Iaşi, Tîrgovişte, la Patriarhie. Sper că se va alege ceva din toate astea şi că la sfîrşit nu vom rămîne tot cu ce am avut... adică cu multe mituri, puţine documente publicate şi doar cîteva studii citabile şi de calitate...

Mai apoi, ascultai, într-o altă dimineaţă de mai, o emisiune la Radio România Oltenia... Cu fiecare cuvînt rostit, cu patos şi patimă, cu evlavie şi admiraţie neţărmurită, mă îndepărtam tot mai tare de vodă Brâncoveanu. Emisiunea, dedicată domnului sărbătorit, nu era decît un eşec total de comunicare, dar reprezenta o stîncă în construcţia unui mit naţional intangibil. Se rosteau aberaţii şi vorbe goale despre măreţia martirului care s-a bătut cu o întreagă lume pentru binele omenirii.

Trecui prin Brâncoveni, un sat uitat de lume, într-o Oltenie săracă şi sărăcită. Poate de aici ar fi trebuit să se înceapă, dar drumurile sînt proaste, iar către ceea ce a fost cîndva Curtea Domnească nu prea ştii cum să ajungi. Insistenţa îţi este răsplătită cu un zid ascuns de buruieni, printre crucile unui cimitir, singurul care a dăinuit.

Cît despre lecturi: Dumnezeule mare, ce de inepţii poate să fabrice mintea omenească, menite să îndepărteze aceste personaje istorice de orice înţelegere a trecutului. Mi se pare lipsită de orice miză şi logică încercarea de a demonstra că Brâncoveanu ar fi fost „mai sfînt decît Ştefan cel Mare“ – studiul unui oarecare Dumitru Paraschiv, publicat de Historia, o revistă de popularizare destul de cunoscută. „Doresc să evidenţiez“, ne spune autorul, „întîietatea sa (a lui Constantin Brâncoveanu – n.n.) în rîndul sfinţilor voievozi români.“ Or, premisa este total greşită şi duce spre mitologizare, eliminare a unor informaţii în favoarea altora şi concluzii triumfale şi triumfaliste, de genul: „despot luminat“, dar nu tiran, „prinţ al aurului“, dar modest, cinstit şi incoruptibil, Brâncoveanu „a asimilat deopotrivă virtuţile unui adevărat sfînt, unui mare caracter şi unui veritabil politician“. Aferim! „Marele caracter“ şi „veritabilul politician“ m-au dat gata.

Am descoperit, mai apoi, un întreg site dedicat Anului Brâncoveanu, ceea ce nu e rău (sînt acolo şi lucruri bune), dar entuziasmul excesiv şi maniera în care am fost învăţaţi să judecăm istoria ajung pînă la urmă să confişte orice idee bună. Citez doar o invitaţie: „Mănăstirea Brâncoveni ar trebui să fie un loc de pelerinaj cu totul special pentru întreaga suflare românească.“ Mă tem că „suflarea românească“ nu se va dumiri prea curînd ce e cu Constantin vodă Brâncoveanu ăsta, căci pînă la Brâncoveni drumul e mai mult decît lung şi plin de hîrtoape. Dar atîta tămîie şi discurs encomiastic îl vor îndepărta iremediabil pe Constantin vodă Brâncoveanu de tinerii liceeni, sătui de prescuri şi colaci stropiţi cu vinul paseismului.

Lăsaţi-l, oameni buni, pe Brâncoveanu să-şi doarmă somnul de veci. Şi voi, dacă doriţi să-i cinstiţi memoria, faceţi ceva util: citiţi studiile scrise de Ovidiu Cristea şi Gheorghe Lazăr (poate cele mai bune în această direcţie), redactate înaintea acestei mari „iluminări“ de sfinţire, fără parti-pris-uri şi cu instrumentele cercetării istorice; scrieţi şi mai ales editaţi documentele epocii Brâncoveanu, mergeţi în arhive, refaceţi Curtea Domnească de la Brâncoveni, aşa cum Eugène Viollet-le-Duc a refăcut Carcassonne; ridicaţi-i un muzeu, în care viaţa cotidiană să fie punctul principal, astfel încît să-i atragă pe cei mici şi mari, fabricaţi costume şi bijuterii, bucuraţi-i invitîndu-i la masa lui vodă. Iată tot atîtea modalităţi de a face istoria altfel, plăcută şi atractivă, pentru că este plăcută şi atractivă. Altminteri, dacă vă veţi pierde pe drumul trăncănelii bombastice, parfumate de fumul cădelniţei, vom ajunge să-l urîm pe săracul Brâncoveanu fără să ştim cine a fost.  

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013. 

Mai multe