Cui îi este frică de ţigani?

17 noiembrie 2011   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

În acest articol este folosit exclusiv termenul de “ţigan”. Ţigan = persoană ce face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspîndită în mai toate ţările Europei, trăind în unele părţi încă în stare seminomadă (sursa: dex.online, DEX ‘98). N-am folosit acest termen cu un sens peiorativ, jignitor sau discriminatoriu, ci doar pentru că, încercînd să analizez o situaţie actuală şi aparent banală, din viaţa de zi cu zi, m-am raportat la un trecut recent în care termenul de “rom” încă nu se folosea.


Ne-am dat întîlnire în parcarea de la Casa Scînteii. La telefon, a ţinut să precizeze, cu o voce umilă şi uşor cîntată că vine special „din provincie“ ca să vadă maşina şi că el tratează doar cu „oameni serioşi“. El însuşi, cînd a apărut, avea aerul că se pregăteşte să încheie o afacere importantă: pantofi negri, lăcuiţi, cu botul ascuţit, pantaloni din stofă maro, cămaşă albă cu mîneci scurte, telefonul mobil iţindu-se din buzunarul de la piept al cămăşii, portofelul îngroşînd buzunarul de la spate al pantalonului. Ţinută clasică de nuntă şi botez, la ţară. Am tresărit: „E ţigan!“. Albul cămăşii îi scotea şi mai tare în evidenţă culoarea pielii. Da, era un ţigan îmbrăcat decent care s-a prezentat „cu respect“ şi a început să studieze maşina. După ce a ţîţîit, a fluierat, s-a aplecat şi a năduşit vreo jumătate de oră, a început să cîrcotească. „Uite aici... tăblăria! Uite-o cum rugineşte. E praf. Păi, ştiţi cît mă face asta? Şi aţi mai zis la telefon şi de bucşele alea că trebuie schimbate... N-are ITP-ul făcut, că expiră. Păi... io mai bag în ea douăj de milioane. Pe puţin. Cît aţi zis că vreţi pă ea? Vă zic eu cu respect că nu face atît...“

S-a scărpinat în cap şi a oferit un preţ cu vreo mie de lei mai mic. „Vă zic eu, cu respect, că atîta face maşina asta. Din cauză de tăblărie. V-am dat bine pă ea!“ Nu mi-a plăcut acel „v-am dat“, la trecut.
Apoi, vreo jumătate de oră, în iulie, la 32 de grade, ne-am învîrtit trei oameni ca blambecii în jurul unei maşini care se cocea la soare în parcarea de la Casa Scînteii. Omul nostru transpira şi mormăia: „Tăblăria, bucşele, itpeul… haideţi, cu respect, că v-am dat bine pă ea!“. A mai pus el o sută, am mai lăsat cîteva sute. Căldura îţi ia uneori minţile. La un moment dat, a venit cu argumentul suprem: „Şi… n-are aer condiţionat! Acum astea se caută, cu aer“. Nu ajungeam la nici o concluzie, aşa că mă pregăteam să pun punct negocierii. „E prea puţin. Aşa mai bine o dau pe degeaba!“ A avut un mic moment de panică şi a mai pus o sută. „Haideţi, cu respect, să facem treaba! Am venit special din Dîmboviţa pentru maşina asta. N-am posibilităţi. Am acasă şapte copii. Şapte copilaşi. Eu cînd cumpăr pîine, iau cîte douăj de pîini!“ Din acel moment a schimbat registrul şi a trecut în cel sentimental. „Gîndiţi-vă că faceţi un bine şi daţi maşina asta la un tată de şapte copilaşi. Şi ştiţi… noi sîntem credincioşi. Nu bem, nu fumăm. Douăj de pîini cumpăr o dată! V-am dat bine pă ea, cu respect, sărumîna! N-are nici aer condiţionat…“ După încă o jumătate de oră, el tot bombănea că plăteşte inclusiv actele, aşă că am cedat. Am calculat împreună cam cît înseamnă preţul în euro. „Hadeţi să facem treaba, sărumîna!“ Facem! Apoi, s-au întîmplat două lucruri care m-au pus pe gînduri. Am văzut o luminiţă stranie în ochii lui umezi, uşor bulbucaţi. Mi-am zis că o fi de bucurie că are maşină. Şapte copii, douăj de pîini… mi se tot învîrteau în cap. După care a făcut cîţiva paşi şi a vorbit vreo zece minute la telefon, „cu băiatu’ ăl mare“. Nu auzeam ce spunea. Cînd s-a întors, avea o altă siguranţă pe sine şi luminiţa aceea crescuse, transformîndu-se în altceva. Poate în satisfacţia omului care încheiase o afacere bună.

În drum „spre acte“, l-am lăsat să-şi conducă maşina, tot încercînd să mă conving că „mi-a dat bine pe ea“. Conducea prost, i-a murit de două ori motorul şi a hurducănit-o de nu se poate, nimerind în toate gropile posibile. Tăblăria, bucşele, itepeul… „Sigur ăsta n-are de gînd să mai bage un leu în biata maşină!“ Îmi imaginam maşina mea pe un drum de ţară „din Dîmboviţa“, călărită de şapte puradei, deşălată, încărcată cu douăj de pîini, cu pepeni şi cu cartofi. Am avut o strîngere de inimă. Ciudat cum te ataşezi de anumite lucruri şi dup-aia te tot gîndeşti pe mîna cui au intrat!

„Vreau să-mi daţi lei, dacă se poate!“, am spus cu voce tare. „Păi, ce sens are să vă dau lei, dacă am la mine euro? De ce să mai schimbăm bani… e acelaşi lucru! Credeţi că vă păcălesc? Îs om serios, am şapte copii. Dacă vreţi, mergem la bancă să verifice banii, cu respect, sărumîna.“ Siguranţa lui nu mi-a plăcut din nou. Era un alt om. „Şi nu vă dau talonul pînă nu o radiem!“ S-a uitat la mine cu ochii sclipindu-i. „Sigur c-o radiem, facem azi toată treaba. Sîntem oameni serioşi.“

Am ajuns pe undeva prin Bucureştii Noi, pe nişte străduţe pe unde nu mai fusesem în viaţa mea. Eu îi spusesem ceva de Udrişte, pentru acte, dar a zis că ştie el un loc mai ieftin. Era o curte fără firmă, fără nimic. Am intrat. „Să trăiţi, nea Mihai!“ Un ţigan tînăr şurubărea la o maşină dezmembrată. Un Merţan vechi. Am văzut şi o firmă rudimentară cu „acte auto“: era aruncată într-un colţ al curţii. În aşa-zisul birou, erau doar o maşină de scris şi cîteva foi tipizate. M-am aşezat pe un scaun acoperit cu muşama şi l-am aşteptat pe Stelică, „băiatu’ cu actele“. O fi fost băiatul cu care vorbise mai devreme la telefon, de a zis el că-i fii-su? Un întreg scenariu mi se lega în cap. Locul era decorul perfect pentru ţepe. A apărut un alt ţigan care nu avea nimic din umilinţa „de Dîmboviţa“ a lui nea Mihai. Era un ţigan şmecher „de Bucureşti“. „Facem actu’, vă dă banii aci, pă loc, şi îi daţi talonul!“ „Păi… nu radiez mai întîi maşina?“ „Aia e treaba dumneavoastră ce faceţi dup-aia…“ Eram cu actele maşinii în mînă. Brusc am realizat că mi-era frică. Tupeul lui Stelică, zîmbetul dulceag a lui nea Mihai şi sclipirea din ochi, strîngerea de mînă cu ţiganul de afară, era „de-al casei“ probabil… mă simţeam încolţită. Mi s-au activat toate stereotipurile şi clişeele legate de ţigani... într-o fracţiune de secundă, în minte mi s-au derulat scene povestite de alţii, dar pe care nu le trăisem niciodată, căci frica mea era una inconştientă, „moştenită“ prin educaţie. M-am ridicat de pe scaun şi am plecat. De fapt, nu ştiam cum să ies mai repede de acolo.

De ce v-am spus toată această poveste? Pentru că doar cîteva ore mai tîrziu, în vreme ce omul nostru din Dîmboviţa insista cu telefoanele, iar vocea îi redevenise umilă şi uşor cîntată – „Dar ce s-a întîmplat, cu respect, sărumîna? Credeam că sîntem oameni serioşi…“ – am început să-mi analizez reacţiile şi să am mustrări de conştiinţă. Mi l-am imaginat pe nea Mihai întorcîndu-se pe jos acasă, dezamăgit, neştiind ce să le spună celor şapte copii care-l aşteptau cu maşina ce urma să-i ducă la cîmp şi să le care pîinile, cartofii şi pepenii. Poate că într-adevăr era un om sărac şi cinstit. Poate că într-adevăr „n-avea posibilităţi“, pusese cu greu bani deoparte ca să-şi cumpere o maşină ieftină, care i-ar fi schimbat viaţa. Iar eu nu i-am vîndut-o, de fapt, dintr-un singur motiv: pentru că era ţigan.

Nu avusesem nici o clipă certitudinea unei afaceri dubioase, doar jonglasem cu supoziţii, interpretasem, apăsasem în mod intenţionat pedala unor mecanisme ce aparţineau unei mentalităţi colective. Dădusem dovadă de prejudecăţi rasiale, iar el, Nea Mihai cel-fără-de-maşină, „om serios“ pînă la proba contrarie, fusese victima unei discriminări. 

Bujor – primul integrant şi programele europene

Pe vremea comunismului, discriminarea nu era „la modă“, sau ce puţin nu însemna ceea ce înseamnă acum. Trăiam într-o societate fără hibe, fără rebuturi. Igiena era un cuvînt de ordine, iar toleranţa nu exista decît în teorie. Ţiganii erau ignoraţi şi împinşi undeva la margine, ca şi cum nici n-ar fi existat. Totuşi, ei erau prezenţi printre noi. Trebuia să-i numim „tovarăşi“ chiar dacă nu se prezentau la locul de muncă. Şi înainte de toate erau cetăţeni români. Pentru că graniţele erau oricum închise, n-aveau unde să se ducă şi să-şi găsească un rost (chiar dacă acesta putea să însemne cerşit sau furat). Eram nevoiţi să-i ascundem şi să împărţim cu ei acelaşi prizonierat.

În şcoala generală, aveai noroc dacă nimereai într-o clasă fără ţigani. Ce-i drept, nu dădeau ei prea des pe la şcoală, însă şi atunci cînd veneau, umpleau o clasă întreagă de păduchi şi de rîie. De regulă, stăteau undeva izolaţi în ultimele bănci şi rămîneau repetenţi în mai multe rînduri. Pînă într-a treia l-am avut coleg pe Remus. Avea o uniformă atît de jegoasă şi de ruptă încît ziceai că nu se dezbrăca niciodată de ea. El a fost singurul din clasă care, într-a doua (de cele mai multe ori, învăţătoarele erau obligate „să-i treacă“ mai ales în clasele mici), nu a fost făcut pionier. În caietul meu de comandantă de detaşament, un fel de caiet „de pîră“, de care şi acum mi-e ruşine, trebuia să dau explicaţii pentru elevii din colectiv care nu erau pionieri. Îmi amintesc şi acum ce am scris acolo: Remus nu era pionier pentru că „este murdar“, „nu are matricolă“, „vorbeşte urît“, „îşi scuipă colegii“. Nu puteam să scriu că nu era pionier pentru că era ţigan. Am răsuflat uşuraţi cînd am scăpat de el, însă într-a patra ne-am pomenit cu fratele lui mai mare, Bujor, care ar fi trebuit să fie într-a opta. Pe vremea aceea tocmai citisem Cireşarii şi, după modelul lor, făceam echipe care căutau comori ascunse în beciurile şcolii şi prin împrejurimi. La un moment dat, o colegă a făcut o propunere care iniţial ne-a şocat: să-l invităm pe Bujor să facă parte din echipa noastră. „Ca să ne apere! El îi ştie pe toţi ţiganii din cartier cu care s-ar putea să avem probleme…“ Avea dreptate. Bujor a înţeles imediat despre ce era vorba şi s-a simţit cumva onorat. Aşa a devenit un soi de bodyguard al echipei. O vreme, ne-a însoţit peste tot în cercetările noastre, docil ca un căţel care tocmai fusese adoptat, ba chiar ne-a dus el însuşi prin nişte curţi sordide şi părăsite, unde am săpat după nişte tinichele aurite pe care le văzuse cu ochii lui cum au fost îngropate.

Cu această primă încercare de „integrare“ a lui Bujor (care s-a plictisit de altfel destul de repede de toată povestea cu Cireşarii), am devenit conştientă de existenţa unei lumi a lor, oarecum paralelă cu a noastră, cu relaţiile ei „subterane“. Ne inspira teamă şi un soi ciudat de respect. Remus şi Bujor făceau parte dintr-un clan cunoscut care deţinea un bordel clandestin. Prin anii ’90, toţi au devenit samsari de maşini, iar acum au afaceri de sute de mii de euro. Se pare că ei, cu relaţiile lor, au „reuşit“ în viaţă, în vreme ce noi, ceilalţi, încă visăm la comori îngropate şi jucăm la Loto. Aceste exemple contribuie din plin la injectarea mentalului colectiv cu ură rasială. De ce ei, şi nu noi?
În anii ’90, cele două lumi au început treptat să se întrepătrundă. În mod paradoxal, în multe dintre cazuri, românii au fost cei asimilaţi, „manelizarea“ fiind doar una dintre consecinţele acestui fapt. „Cocalarii“ au fost un soi de hibrid între ţigani şi români, valabil şi în ziua de astăzi. Şi atunci, tot noi – românii – ne-am ofticat. De ce noi sîntem cei care imităm? De ce „modelul“ lor este mai puternic decît al nostru? De ce ei au bani, vile, maşini de lux, în vreme ce noi nu avem nimic? De ce călătoresc în mai multe ţări decît ne-am putea imagina noi că vom ajunge vreodată? De ce îi vedem peste tot, la Paris, la Monaco, la Berlin, „cucerind“ Occidentul, unde ne-am dorit atît de mult să ajungem şi noi? Iar noi abia dacă ne permitem să fim turişti, în vreme ce ei sînt rezidenţi permanenţi. Alungaţi de peste tot, „integraţi“ peste tot şi vorbind româneşte, sînt totuşi ai noştri. 

Nea Mihai s-ar putea să nu ajungă niciodată la Paris. Sau s-ar putea să fi ajuns deja, de cel puţin de zece ori. Să fi stat pe iarbă, pe Champ de Mars, să se uite cu ochii lui umezi, uşor bulbucaţi la Tour Eiffel, să-şi pipăie buzunarul din spate al pantalonului din stofă şi să-şi imagineze ce bine ar fi să vină cu nişte bani acasă şi să-şi cumpere o maşină care să-i ducă pepenii şi cartofii la cei şapte copii. Lumea lor este în continuare de neînţeles, inspiră teamă, iar pentru unii – un soi de respect. Iar „problema“ ţiganilor nu se poate rezolva cu una, cu două, prin programe antidiscriminare, cu bani europeni. Este o problemă care ţine în primul rînd de noi şi o vom rezolva doar atunci cînd ne vom simţi confortabil în preajma lor şi cînd nu ne va mai fi „frică“ de ei. Pînă atunci, ne vom întreba de ce, „genetic“ vorbind, sîntem mai slabi, mai vulnerabili şi ce putem face pentru a ajunge la un echilibru de forţe.

Maşina n-am vîndut-o nici pînă în ziua de azi. Poate că n-a fost vina lui nea Mihai, poate că eram într-adevăr ataşată de ea.

Mai multe