Cu ochii-n 3,14
NU ERA VORBA CĂ TRE’ SĂ NE SIMȚIM ÎNTR-O ZONĂ VULCANICĂ PLINĂ
DE USCĂTURI (APROAPE UNIVERSALĂ)?
● A fost, așadar, „Black Friday“ – Vinerea Neagră. Unii negustori au lungit-o și ne-au dat (așa am văzut în reclame) „Weekendul negru“. Sună ca dracu’ în românește! La ce să ne mai așteptăm? Săptămîna neagră, luna neagră, anul negru? Nu era vorba că tre’ să gîndim pozitiv? (M. V.)
● Primărița Capitalei promite și face comparații, c așa-i e Firea: cică de Crăciun va amenaja patru zone de mare interes, astfel încît „bucureștenii și turiștii să se simtă ca la Viena“. Ca să ne simțim ca la Viena și în restul anului, îi sugerez, de pildă, să facă și-un transport public ca lumea. Și multe altele. Și să apară mai rar la televizor – că primarul Vienei nu se repede una-două să-l vadă lumea pe ecran, ci își vede de treabă. De-aia l-au ales oamenii mai multe mandate la rînd. (M. V.)
● O femeie s-a alăturat unui grup plecat în căutarea unui turist rătăcit într-o zonă vulcanică din Islanda doar pentru a constata, cîteva ore mai tîrziu, că persoana căutată era chiar ea. Îmi imaginez cît s-a bucurat cînd s-a găsit! (M. C.)
● Mașina oprește dintr-o frînă îndesată lîngă bătrînica sprijinind gardul, într-o poziție nu foarte confortabilă. „Uite, ți-a trimis mama asta (o mînă se alungește pe ochiul de geam lăsat în grabă și-i întinde o pungă de plastic legată fedeleș), mă ierți, știi, mă grăbesc, nu mai cobor…“ Și la fel de nervos repornește, în trombă. Bătrîna rămîne nemișcată, privind în gol, mult timp după… Cînd acești nepoți vor fi la rîndu-le bunici, nu vor mai ști ce să le povestească celor mici. Dar, cine știe, poate atunci lighioanele vor prinde glas și vor povesti chiar ele cum au întîlnit-o pe Scufița Roșie, în anul de grație 2016… lîngă parc, în Drumul Taberei, în pădurea noastră cea plină de uscături. (R. M.)
● Trenul către Braşov s-a dovedit un fel de Turn Babel: se vorbeau acolo multe limbi, printre care greaca şi chineza, engleza fiind oricum aproape universală. De asemenea, nivelul revistelor vîndute prin vagoane a crescut considerabil: printre ele erau Psychologies şi National Geographic. Pînă şi surdomuţii care încercau să-ţi plaseze pixuri şi lanterne s-au profesionalizat: îţi dau un bilet cu povestea lor scrisă poetic de mînă şi, dacă nu vrei ceva, nu se mai enervează. (I. P.)
SURPRINZĂTOR, NICI SCHIMBAREA FIERBINTE, CU AROMĂ DE GREȘEALĂ, NU MAI E CE A FOST ODINIOARĂ
● Am găsit la supermarket „Sufletzelle cu gem“. Surprinzător, sînt de post. N-aș fi zis! Atîta doar că, deși un suflețel are doar 21 de grame (de la Iñárritu citire), are și 90 de kilocalorii. Deci, grijă mare, că se depun… (C. Ș.)
● Mi-am luat un castron de plastic pe eticheta căruia scrie „bol cristal“. Ori e un caz de „vrabia mălai visează“, ori nici plasticul nu mai e ce a fost odinioară. (S. G.)
● În Austria există o localitate pe nume Fucking (Futai, cum ar veni), unde singura infracţiune înregistrată vreodată este furtul plăcuţei cu numele, amplasate la intrarea în localitate. Pentru a economisi banii cheltuiţi cu înlocuirea plăcuţelor furate în mod constant, Primăria i-a chemat pe cetăţeni să voteze schimbarea numelui localităţii, dar aceştia au votat împotrivă: adică Fucking în continuare! (M. C.)
● În Kenya există această zicală: „Eşti atît de prost, că le dai găinilor să bea apă fierbinte ca să facă ouă fierte.“ (M. C.)
● În Japonia există îngheţată cu te miri ce arome, printre care (selectiv) aromă de cerneală de sepie, aromă de arici de mare, aromă de sos de soia, aromă de bere şi aromă de carne de cal. Recunosc că mie mi-ar plăcea o îngheţată cu aromă de praz! (M. C.)
● Le Canard enchaîné a împlinit 100 de ani. Unul dintre cei doi redactori-șefi, Erik Emptaz, spune: „Cea mai mare parte a revistelor au comis redutabila greșeală de a pune pe net trei sferturi din conținut gratuit și de a-și obișnui cititorii să aibă, astfel, informații mai mult decît suficiente. E greu să-i dezobișnuiești. Este înțelepciunea centenarilor.“ Pe ei, cititorii îi cumpără în continuare doar de la chioșc. (A. M. S.)
DA, E CEA MAI MIȘTO SCHIMBARE
(A ȘAPTEA),
AȘA CĂ E BINE PE DRUM
● „Ție îți place germana?“, întreabă o puștoaică blondă. „Da, e cea mai mișto limbă ever! Mult mai tare ca engleza!“, îi răspunde băiatul, fără să sesizeze ironia din propriile cuvinte. (C. Ș.)
● Primesc, de la un necunoscut, un mesaj pe e-mail. Îmi spune că a scris deja trei romane. Îmi spune că editorii (cică a contactat patru) nu vor să i le publice. Pentru că – explică el doct – sînt atît de bune încît ar schimba cu totul ierarhiile şi canoanele literare, iar oamenii din edituri se tem de schimbare. În fine, passons… „Dacă acceptaţi să fi-ţi agentul meu“ – continuă el – „şi convingeţi o editură să-mi publice cartea, sînt dispus să vă ofer 5% din valoarea contractului.“ La cîtă imaginaţie are, omul chiar ar putea deveni scriitor. Cu condiţia să se pună la punct cu gramatica. (M. M.)
● În stația de metrou Izvor, un șir întreg de bănci sînt ocupate de puști de clasa a șasea sau a șaptea. Aproape toți au chipurile luminate de ecranele telefoanelor mobile. E săptămîna Școala Altfel. (C. Ș.)
● Au fost constatate nereguli cu privire la transplantul de organe. Așa că au fost sesizate organele. (M. V)
● Ultimele cuvinte, pe patul de moarte, ale cîtorva personalități: Bertolt Brecht: Lăsați-mă în pace! (către fiica sa Hanne); Luis Buñuel: Mor!; Paul Claudel: Doctore, credeți că a fost cîrnatul? (către medicul curant); Winston Churchill: M-am plictisit de toate; Agrippina: Loviți-mă în burtă! (către asasinii trimiși de fiul ei să o ucidă); Johannes Brahms: O, ce bun e, mulțumesc! (către o soră medicală care i-a oferit un pahar de vin); Immanuel Kant: E bine. Ajunge. (M. P.)
● Un camion pe drum și-n camion, grămadă, niște saci de plastic. În saci, frunze uscate – resturile toamnei ce trecu. Erau gunoierii de la Administrația Domeniului Public, iar pe camionul lor scria așa: „Muncesc, iubesc, trăiesc în sectorul 4“. (D. S.)
Foto: Cristina Ştefan (sus), Mirel Bănică (jos)