Cu ochii-n 3,14
VĂRUL MOLECULAR
AL UNUI MINOR CUMINTE
ÎI TRIMITEA
CONSUMATORULUI DE GUNOI
PRIVIRI MIRATE
În numărul din august, revista Wired face un top al celor mai subevaluate substanţe neurotransmiţătoare. Astfel, vasopresina, „vărul molecular al oxitocinei, e o substanţă chimică din creier despre care oamenii de ştiinţă cred că amplifică sentimentele de încredere şi iubire, încurajînd învăţarea, memoria, agresivitatea şi, pretind unii, monogamia“. Mi se pare că am un exces de vasopresină. (L. V.)
Ştirile PRO TV de la ora cinci au rămas un experiment de televiziune aproape uitat. Asta pentru că astăzi toate posturile „de ştiri“ folosesc formula la mai toate orele, începînd chiar de dimineaţă. Fapte diverse, în mare parte sinistre, sînt înşirate minute întregi sub formă de informaţii. Cadavre lăsate să zacă o jumătate de an într-un fotoliu de rude care vor să le încaseze pensia, poveşti despre lupte cu săbii ninja şi pistoale cu bile, „mascaţi“ sărind gardul casei unui „fiu de bulibaşă“ care se ocupa cu furtul de fier vechi sau acuzaţii de abuz sexual asupra unui minor aduse unui preot de la Cotroceni formează corpul principal al „ştirilor“ unei dimineţi de vară. Unde mai punem neprofesionalismul făuritorilor acestor „ştiri“, pentru care prezumţia de nevinovăţie funcţionează doar din cînd în cînd, carcera e confundată cu închisoarea, iar ironiile sau indignările nestăpînite ale crainicilor sînt scufundate într-o înduioşătoare mare de diminutive. Ca pentru sufleţelul telespectatorului cretinel. (A. M.)
Dacă la noi au fost reluate, la un moment dat, ciocolatele mici şi rotunde cu personaje din „Scufiţa Roşie“, la bulgari le-am recunoscut pe ambalajul de la hîrtie igienică: viu colorat, Lupul se uita galeş spre Scufiţă, care stătea mai încolo, cuminte, cu coşuleţul. (I. P.)
Acum un an, Keith Richards îi trimitea lui Amy Winehouse următorul mesaj: „Take it easy, bitch!“. Well, she didn’t! (M. C.)
Întru protecţia consumatorului, la o baracă din Vama Veche se vînd „clătite comestibile“. (S. G.)
„Parlamentul englez, întrunit la Cambridge, a fost cel care a votat, în 1388, prima lege naţională împotriva poluării. Această lege privea atît poluarea aerului, cît şi a apei. Nu trebuia să se arunce nici un fel de gunoi în rîuri, nici să fie lăsat pe străzi. Toate deşeurile trebuiau să fie transportate în afara oraşului. În caz contrar, proclama legea, aerul va fi în mare măsură viciat şi otrăvit, boli nenumărate şi epidemii de nesuportat se vor ivi zilnic.“ (Jean Gimpel, Revoluţia industrială în Evul Mediu, Editura Meridiane, 1983, p. 88). Ceea ce poate fi interpretat în două feluri: 1) încă de pe atunci, englezii erau ecologişti sau 2) încă de pe atunci, englezii poluau. (M. V.)
Nu mă învăţ minte, aşa că la cîrciumi aflate pe malul rîurilor sau la cele de la mare întreb de fiecare dată dacă peştele din meniu e proaspăt şi din zonă. Dau de aceleaşi priviri mirate ale chelnerilor şi de aceleaşi răspunsuri ofuscate. Oare aş avea mai mult noroc dacă m-ar interesa carnea de vînat? (A. M. S.)
CU DOUĂ JELEURI BLINDATE,
UNDEVA ACOLO SUS
SE VA ÎNCINGE
O CLARVIZIUNE CALDĂ
Un anunţ online: „Firmă de construcţii, angajăm secretară, serioasă, activă, cunoştinţe operare PC, o limbă este binevenită.“ Cu două nu merge? (A. P.)
Alarmă cu bombă în magazinul de dulciuri! Un articol panicos şi panicard din Evenimentul zilei calculează gramele şi kilogramele de zahăr pe care le îngurgităm, poate fără să ştim, de fiecare dată cînd mîncăm îngheţată, ciocolată, bomboane, jeleuri, prăjituri etc. „În sezonul cald, un puşti de 7 ani poate topi lejer 100 de îngheţate“ – avertizează autorul. Nasol – zahărul nu hrăneşte, ci secătuieşte corpul de vitamine. Mai jos, autorul vine cu alte precizări: „Uitaţi-vă la copilul dvs. cît e de mic. Are 25 de kilograme. Ştiţi cît zahăr îngurgitează într-un an? Aproape cît greutatea lui corporală. Dacă nu v-aţi lămurit, luaţi un sac de 25 kg de zahăr, tăiaţi-i sfoara cu un cuţit şi deşertaţi-l pe gîtul copilului“. Nu ştiu de ce, dar îmi cam vine să vomit. (M. M.)
În Elveţia se construiesc tot mai multe buncăre. Ţara are puţin peste 7,5 milioane de locuitori, iar buncărele antiatomice construite deja au o capacitate care depăşeşte 8,5 milioane de oameni. Sînt 300.000 de buncăre în total, susţine Neue Züricher Zeitung. Recent s-a dat undă verde pentru reabilitarea şi modernizarea unităţilor mai vechi şi construirea altora noi. N-am decît o singură explicaţie: cu criza asta, nu s-au mai înfiinţat bănci, iar fabricanţii de seifuri nu mai au unde să-şi plaseze uşile blindate. (M. M.)
Mikhalis Kakogiannis s-a reunit cu Anthony Quinn şi cu Alan Bates. Undeva acolo sus se va încinge un sirtaki. (M. C.)
Reclamă plătită pe Facebook: „Sînteţi născut înainte de 1985? Nu trebuie să vă temeţi de viitor“. Aha! Şi dacă eu mi-s născută după 1985, să înţeleg că trebuie să mă tem? Două click-uri mai încolo, iar: „Sînteţi născută înainte de 1985? Următoarele 12 luni vă îngrijorează? Esmeralda vă oferă o clarviziune gratuită“. Asta-i cam ca la droguri – prima clarviziune gratis, după aceea… începi să te temi. (P. M.)
Într-o zi cu valuri destul de mari, lîngă un foişor al salvamarilor din nordul Neptunului erau arborate două steaguri, unul galben cu roşu şi altul roşu. Pe un panou aflat dedesubt erau trecute semnificaţiile acestor complicate combinaţii de steaguri (cică potrivit nu ştiu cărui cod internaţional). Ei bine, combinaţia din acea zi însemna, conform panoului, „intrarea în mare interzisă“. În apă erau însă sute de oameni care se jucau cu valurile. Un salvamar mi-a explicat că e într-adevăr periculos să intri în mare, că ei şi-au făcut datoria să anunţe acest lucru (s-au acoperit), dar nu au şi autoritatea să impună interdicţia în faţa unei mulţimi de turişti nerăbdători să se scalde. A doua zi erau nişte valuri mici, complet inofensive, o apă caldă, numai bună de înotat, dar combinaţia de steaguri era neschimbată: „intrarea în mare interzisă“. Cu alte cuvinte, turiştii se scaldă, iar salvamarii o scaldă. (A. M.)
LA FINAL,
DIFERENŢELE DINTRE SPERANŢĂ
ŞI EXCESUL DE ROMÂN
AU FOST IGNORATE
La festivalul de jazz de la Gărîna a fost aşa: un israelian a ridicat, la propriu, poiana în picioare şi a revenit pe scenă, la trei bisuri, pentru încă vreo şapte-opt cîntece („We don’t know what to play anymore!“, a zis la un moment dat Avishai Cohen); o japoneză n-a mai venit şi la al doilea bis, în ciuda urletelor publicului (se pare că Hiromi nu cîntă mai mult decît se specifică în contract); un elveţian, care şi-a cîntat pînă acum zen-groove-ul de patru ori pe plaiurile mioritice, a făcut la final plecăciuni publicului (după concert, Nik Bärtsch a stat la taclale cu oamenii în ploaie, iar cu unii chiar a băut pînă la 3 dimineaţa); iar un suedez a coborît de pe scenă, înainte de sound-check, şi s-a pupat cu fetele din rîndul întîi (Lars Danielsson şi-a făcut deja prieteni aici). (M. C.)
Sub titlul „Blocul meu cunoaşte adevărul“, ziarul Timişoara publică un mic articol care începe aşa: „Peste 300 de voluntari au lipit abţibilduri cu mesajul «Basarabia e România» în toate judeţele ţării, inclusiv România“. Articolul a apărut în numărul din (atenţie!) 21-20.07.2011. Găsiţi diferenţele dintre adevăr şi realitate în enunţurile de mai sus. (L. V.)
Lăsaţi orice speranţă toţi cei care aveţi vreo treabă, lunile astea, la serviciul „Resurse umane“ al Ministerului Sănătăţii. La telefon nu vă răspunde nimeni, iar în cele două ore bisăptămînale de program, la poartă e un cerber care vă verifică nu doar identitatea, ci şi intenţiile. La „resurse“ va fi închis şi pustiu pînă la toamnă, cînd s-or face mustul şi pastrama. Oare de ce le-o zice resurse umane? (S. S.)
La intrarea în pasajul rutier de la Piaţa Victoriei, panoul electronic avertizează: „Reducceţi viteza!“. Întotdeauna m-a înduioşat excesul de zel ortografic. (L. V.)
Da, pot pentru ca să spun că naţia s-a mai civilizat: deunăzi am văzut pe stradă un român care (preocupat de curăţenia urbei) îşi scutura mătreaţa într-un coş de gunoi. (D. S.)
Anul acesta au murit şi Mircea Horia Simionescu, cel mai original prozator român postbelic, şi Mircea Ivănescu, poate cel mai important poet al aceleiaşi perioade. Ambele dispariţii au fost cvasi-ignorate de presa care a transformat însă în priveghi naţional morţile unor scriitori mediocri precum Adrian Păunescu şi Fănuş Neagu. Vă dau întîlnire în posteritate, cînd MHS şi M. Ivănescu vor fi încă vii! (M. C.)
Foto: Răzvan Brăileanu