Costache Negri - sat european

Comuna Costache Negri este una dintre cele europene. E şi înfrăţită cu localitatea La Roche sur Yon din Franţa. Din prezentarea oficială aflăm următoarele: are o suprafaţă de 2688 ha, 2650 de locuitori, energie electrică, apă potabilă, o şcoală, un dispensar uman şi un cămin cultural. Case, dacă nu tradiţionale, măcar în formă de „L“. Precum şi Casa memorială „Costache Negri“. Şi ceva mai puţin obişnuit pentru satele româneşti: o primăriţă – Emilia Niculescu.

Apa şi francezii

Am mai întîlnit primăriţe care au făcut diverse pentru comunitatea lor: nu demult am scris despre Mariana Gâju din Cumpăna, judeţul Constanţa. Primăriţa din Costache Negri e mai calină, mai molcomă. Hotărîtă şi ea, dar nu evident, îşi conduce „batalionul“ mai din umbră, mai duios. Dar tot îl conduce. Se prezintă singură: „Niculescu Emilia, primarul comunei din 2000. La al treilea mandat. Din 1981 am fost contabilul Primăriei. Eram tot timpul aproape de primar, veneam cu un sfat, avem bani, putem face asta… Oamenii mi-au propus încă din 1990 să candidez. Atunci eram şi însărcinată, şi nu era momentul.

Francezii îmi spuneau «Candidează, Emilia, tu poţi să fii primar». Eu ziceam «Nu pot, am familie, copii». Cum să candidez cu primarul, care era colegul meu, din 1981… După care a început PNL-ul să mă bată la cap. M-am înscris în partid ca să scap de ei şi apoi am candidat. Şi am ieşit primar“.

Francezii? Ce francezi în Costache Negri, judeţul Galaţi? Francezii cu care comuna s-a înfrăţit imediat după ’89. Pe care localnicii îi privesc, în mare parte, ca pe nişte salvatori: „Noi sîntem înfrăţiţi cu localitatea La Roche sur Yon din Franţa. În momentul în care au venit ei în Costache Negri, în ’90, ne-au cerut o listă de priorităţi. Şi noi, ce să trecem? Cămin cultural, dispensar uman şi nici prin cap nu ne trecea că am putea pune şi alimentarea cu apă, pe care atunci nici gînd s-o avem. Ei, cînd au venit, s-au spălat la lighean. Cînd au plecat, noi le-am trimis o scrisoare cu priorităţile, după care a venit o delegaţie de la ei şi ne-a zis: «Lăsaţi priorităţile voastre, apa-i prima. Apa este viaţa. După asta, dispensarul uman, abia apoi căminul cultural». Vedeţi, un mic sfat… Nici nu-mi trecea prin cap, nici prin vis, că va veni apa la Costache Negri... Să facem alt cămin cultural, în locul celui care stătea să se dărîme, ne gîndeam că ar fi posibil…“

Întîlnirea cu francezii sună ca una de gradul trei, gen Amintiri despre viitor. În urma ei nu s-au construit piramide, ci „s-a tras“ apă potabilă. După ce francezii au ajuns aici, a venit şi rîndul românilor să se ducă la ei. Dna Niculescu povesteşte: „În 2002 m-am dus la francezi să discut. Am vizitat o casă de cartier multifuncţională, un fel de sală pentru toate vîrstele, pe care o aveau în localitatea lor. Cînd m-am întîlnit cu primarul de acolo, primele lui cuvinte au fost: «Projet, madame?». Pentru că mi-era frică de-a dreptul că se dărîmă căminul cultural de atunci, am propus construirea unuia nou, ca proiect. Alimentarea cu apă o făcusem deja. Le-am spus că îmi doresc o sală multifuncţională aşa cum aveau ei casele de cartier. Ca tinerii să se poată întîlni acolo şi să facem nunţi. M-a întrebat atunci cît va fi contribuţia comunităţii la acest proiect. Eu îmi făcusem deja un calcul cu o proiectantă, că mă va costa cu totul 200-250.000 de euro. Habar n-aveam cît din asta să fie contribuţia comunităţii. 10%, m-am gîndit, e prea puţin. Aşa că am zis 15%. Apoi mă întreabă care să fie contribuţia Consiliului judeţean. «Păi, mai mult» – am zis eu. Şi el a spus: «Uitaţi cum facem: Costache Negri plus Consiliul judeţean 50%, eu – 50%. Vă duceţi la preşedintele Consiliului şi-i spuneţi propunerea noastră, după care discutăm». Înapoi în ţară, mă duc la preşedinte, care îmi spune: «Măi, fugi de aici cu francezii tăi...!». Pînă la urmă, zice «Hai să facem!». Eu deja dădusem drumul la proiect. Făcusem SF-ul (studiul de fezabilitate) şi PT-ul (proiectul tehnic). Cu 50 de milioane.“

Noul cămin şi rivalităţile locale

Care a fost argumentul convingător în cazul noului cămin cultural? Faptul că tinerii nu au unde să se întîlnească. „Au mai mult timp liber în week-end, nu-i mai iau părinţii cu ei la muncă, cum ne luau pe noi, au altă optică. Le-am zis, atunci, celor de la Judeţ, cum de penticostalii şi-au făcut ditamai biserica, chiar două clădiri, şi ceilalţi nu au unde să se ducă… Francezii au program de vacanţă: ăi mari îi învaţă pe ăi mici cum să facă animaţie, cum să discute, cum să-şi ceară drepturile… Poate ai noştri nu-s pregătiţi acum, dar va veni momentul… Pînă de curînd, în noul cămin, au avut o discotecă particulară; acum vin, pur şi simplu. Căminul e imens: pot juca şah, discuta, pot face un grup vocal…“ – adaugă Emilia Niculescu.

Aducţiunea de apă, dispensarul uman, ce i-a urmat, şi noul cămin cultural au fost adevărate victorii locale. Mai ales că „fondurile mari, încă de pe vremea lui Ceauşescu, nu veneau la noi, ci se duceau la Pechea şi la Cudalbi“ – punctează primăriţa. De altfel, nu e singura care face referiri, eufemistic spus, competitive, la cele două localităţi învecinate, mai mari, şi, desigur, privilegiate…

Dar, în ciuda rivalităţilor locale, şi caprelor din vecini, nici Costache Negri nu s-a lăsat mai prejos. Cu acest falnic şi nou cămin a devenit sat european, după cum urmează: „Comuna are 2760 de locuitori în ziua de astăzi: nu e nici mare, nici mică, dar numărul lor este în creştere: în anii ’90 aveam în jur de 2450. Pleacă la muncă, dar revin, avem chiar şi o problemă în privinţa spaţiului pentru construcţii, abia acum reuşim să le asigurăm tuturor celor ce ne-au cerut locuri, pentru că sînt multiple solicitări… Încet-încet, satul nostru devine european de-adevăratelea. Noi am participat la concurs cu căminul cultural, pe care l-am realizat împreună cu francezii şi cu sprijinul comunităţii. Eu am făcut scrisoarea şi am depus-o în ultima zi. Mă gîndeam aşa: «Dacă ne vom înscrie la concursul acesta, vom cîştiga. Imposibil să nu cîştigăm!». Pe cuvînt vă spun, uite, Dumnezeu e deasupra noastră… noi atunci chiar am făcut un pas spre Europa, ne-am schimbat mentalitatea, am început să privim altfel lucrurile…“ (Emilia Niculescu)

Oameni mai buni…

Despre comună, altfel, numai de bine, după spusele doamnei primar. Lucru nu foarte des întîlnit în locurile prin care m-am peregrinat: „Oamenii de aici se ocupă în general cu agricultura. Şi sînt, de felul lor, foarte buni. Foarte primitori. Se ajută unii pe alţii. Am făcut case cu oamenii de aici, pentru persoane care nu aveau adăpost, cu muncă şi cu bani. Dacă cineva este bolnav, punem mînă de la mînă şi facem chetă. Dacă auzim că e foc, chiar şi prin Cudalbi, sărim. Am auzit că, în alte părţi, oamenii nu sar, stau şi se uită… Aici nici nu se pîrăsc – nici atunci, nici acum. Pămîntul este foarte bun. În jur de 300-350 de tineri sînt plecaţi în Italia, Spania şi Grecia. Totuşi, destui preferă să rămînă şi aici. Încet-încet se ocupă cu construcţii, agricultură, creşterea animalelor. Care vin din Italia şi au strîns ceva bani, mai mult pe construcţii încearcă să-şi facă firme“.


Costache Negri însuşi pare să fi fost un personaj atipic şi de bun augur. „Numele i se datorează lui Costache Negri, care a avut moşia aici. Acum avem Casa memorială. Este casa în care organiza întruniri: se păstrează şi în zilele noastre – Întîlnirile de la Mînjina, sărbătoarea comunei. Pe 21 mai, de Sf. Constantin şi Elena. Aici veneau personalităţi importante ale României, precum Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu. Casa lui memorială se poate vizita, şi pentru noi este o mîndrie. Într-un timp, a fost sediul IAS-ului Iveşti, partea de birouri. Din 1967 a revenit la statutul de Casă memorială; care are obiecte de patrimoniu ce au aparţinut familiei lui.“ Silvica Catană, directoarea şcolii, este o mare „fană“ Costache Negri. Îi ştie biografia mai bine ca oricine. Ne impresionează, de altfel, nu doar prin felul în care vorbeşte (doct şi rafinat), dar şi prin look-ul ei care s-ar potrivi oriunde. Din ce spune, reţin două lucruri, care mi-l fac pe Costache Negri mai simpatic: era generos şi nu era interesat să iasă în faţă, să se evidenţieze în politică… Despre şcoala pe care o conduce, dna Catană are vorbe bune. Majoritatea absolvenţilor ajung la liceu, în Galaţi. O problemă ar fi scăderea populaţiei şcolare (doamnele din zonă preferă să nască, după 2000, în Italia, ar fi explicaţia…).

Spaţii consacrate

Tot ea ne mai spune despre un nou spaţiu de studiu şi de joacă pentru copii: Ludoteca, aflată într-un colţ al bibliotecii locale, unde copiii vin şi mai desenează, mai citesc, se mai joacă… „Noroc“ că nu prea au (încă!) acces la Internet în zonă…

Din Primărie şi şcoală ne deplasăm în celebrul, deja (din discuţii…) cămin cultural. Pare imens şi destul de pustiu. Are o bucătărie fabuloasă, pentru nunţi, şi un mic spaţiu de cazare, just in case… George Constantin, responsabilul său, ne prezintă situaţia: „Deocamdată nu avem Internet de mare viteză, ci doar promisiuni. Intenţionez să fac aici un radioclub, dacă găsesc amatori. Eu, unul, am fost chiar campion naţional la aşa ceva. Două condiţii sînt ca să poţi fi radio amator: să ştii o limbă străină şi Morse. După care – să-ţi iei autorizaţia de recepţie, urmată de cea de emisie-recepţie, apoi operatori, şi o staţie de emisie. Toate aceste operaţiuni fiind îndeplinite, oricine emite în banda respectivă ne va putea recepţiona“.

Costică Mehedinţi, fostul primar, prezent în aceeaşi grandioasă incintă, ne vorbeşte despre grupul „Costache Negri“, care interpretează cîntece folclorice, colinde vechi, dar fără aranjament muzical. Tot grupul şi tot acolo a făcut o… şezătoare aranjată. De profesoara de română locală, soţia dlui Mehedinţi: „într-un cadru gospodăresc, cu descîntec, cîntece, obiceiuri din beci, posibilitatea de întîlnire a unor gospodari“. Şi o şezătoare, aflu, se poate „aranja“. Pune în scenă. „Am dat spectacol cu ea“ – precizează fostul primar. „Momentan tot aici, la cămin, sîntem într-o perioadă mai de relâche…“.

Mi se pare o încheiere demnă de oricare dintre satele mele europene: europenitatea lor e un proces, nu o stare. O altă posibilă încheiere ar fi, poate, şi mai europeană: pe strada principală din Costache Negri o fetiţă se dădea cu rolele…