Copiii pierduţi ai României
Bîlbîielile trecutului Trafic de fiinţe umane? Siguranţa şi drepturile cetăţeanului român? Doi copii pierduţi cu desăvîrşire? Cum a fost posibil aşa ceva? Cine este responsabil? Aici, pisica sare de gîtul trecutului... ...Şi ne întoarcem aşadar în timp. În perioada tulbure de după Revoluţie. Cînd fiecare făcea ce vroia, iar cei care ştiau exact ce vor, reuşeau cu vîrf şi îndesat. În ceea ce priveşte terenul adopţiilor de dinainte de ianuarie 2005 (an care legiferează restricţionarea adopţiilor internaţionale), vorbim în primul rînd de tarele unui regim judiciar precar (iar aici începe deja interviul cu dna Teodora Bertzi, şefa ORA, organizaţie înfiinţată în ianuarie 2005). Şefa ORA îmi povesteşte că înainte de â97 "în România nu exista nici cadru legal necesar, nici instituţiile abilitate să confere protecţie şi drepturi copilului. Adopţiile se făceau, practic, direct din familie sau de pe poarta maternităţilor. Nu existau norme sau perioade de potrivire părinte adoptator-copil adoptat. Nu exista nici măcar o perioadă de analiză a familiei care urma să adopte". Străinii alegeau copiii din poze A existat însă un CRA (Comitetul Român pentru Adopţii) şi o legislaţie care vorbea de faptul că adopţiile puteau fi făcute numai prin intermediul ONG-urilor acreditate. Acreditarea era făcută de CRA şi depindea de suma de bani adusă de ONG-uri în sistem. Banii, proveniţi din buzunarul familiilor care aşteptau un copil, nu erau niciodată verificaţi, consideraţi a fi "donaţii", neputînd aşadar intra sub incidenţa Curţii de Conturi sau a Gărzii Financiare. Practic nimeni nu avea cum şi cui da socoteală, iar în funcţie de sumele strînse, ONG-urile obţineau de la CRA un număr de puncte. Pe această bază se primea repartiţia pentru numărul de copii pe care urma să îi dea spre adopţie. Relaţia strînsă dintre bani şi numărul de copii primiţi era mai mult decît evidentă, stîrnind în 2001 un val de nemulţumiri internaţionale, începînd cu Statele Unite şi Franţa. ...La noi însă, se ridica din umeri. CRA-ul aparţinea Ministerului Sănătăţii. Leagănele - aşijderea, iar persoanele din ONG-uri erau aceleaşi care activau şi în cadrul sistemului de stat. Informaţiile despre nou-născuţi (mai ales cei sănătoşi) circulau astfel fără probleme şi chiar dacă legislaţia de atunci prevedea prioritatea adopţiei naţionale, în practică lucrurile stăteau taman pe dos, cei mai mulţi copii mergînd la internaţional. Străinii alegeau copiii din poze şi dădeau comandă, foarte puţine familii venind să cunoască personal copilul. Deciziile erau aşadar luate doar pe baza unor albume, iar copiii - expediaţi, pur şi simplu. Dosarele post-adopţie şi monitorizarea cazurilor Conform Convenţiei de la Haga, agenţiile străine care colaborau cu aceste ONG-uri, se angajau să trimită rapoarte post-adopţie, dar apoi totul era lăsat la mica înţelegere. "Convenţia nu le obliga pînă la urmă cu nimic, neexistînd sancţiuni pentru nerespectarea ei. Mai mult, nu avem certitudinea că rapoartele primite au fost făcute corect. Am avut cîteva cazuri, unul în Spania, altul în SUA, în care am descoperit, contrar rapoartelor, abuzuri asupra copiilor, iar părinţii adoptivi au fost cercetaţi penal. Copiii respectivi au intrat în sistemul lor de protecţie pentru că ei sînt cetăţeni ai statului respectiv." Cum se implică totuşi statul român? "Nu are cum. Odată adoptaţi, copiii respectivi devin cetăţeni ai statului adoptator, incidenţa statului român asupra lor fiind limitată, aproape nulă. Anul trecut în septembrie, reprezentanţii convenţiei de la Haga au pus pe tapet acest subiect: rapoartele post-adopţie. Multe ţări primitoare de copii au considerat însă că această evaluare post-adopţie ar fi o imixtiune în viaţa privată a familiei şi au refuzat să colaboreze." Copiii nimănui "Şi eu am rămas înmărmurită" - mi-a declarat din start şefa ORA, cînd am adus vorba de copiii dispăruţi. Despre ce e vorba? Pe scurt, între 1991 şi 2002, 40 de copii au fost adoptaţi internaţional. Cel puţin pe hîrtie pentru că, deşi avînd toate documentele în ordine, cei 40 nu au părăsit de fapt, niciodată, ţara. Povestea implică însă mult mai mult şi începe (probabil) de la cazul Alexandrei Austin. Adoptată de o familie de canadieni, fetiţa a fost trimisă înapoi în ţară după numai cinci luni. Fără nici o explicaţie, fără nici o responsabilitate. Nici din partea canadienilor, dar nici a statului român. Reintrînd în sistemul de protecţie, nemaiavînd acte, nemaiavînd nici un punct de sprijin, nici un ajutor sau consideraţie, Alexandra a fost lăsată... în grija nimănui, adică unui sistem care de-abia a aflat din presă care e situaţia ei. "Din nefericire nu e singurul caz." Şi doamna Bertzi îmi povesteşte că, pornind de la acest caz, a mai aflat că cinci fraţi din judeţul Dolj au fost adoptaţi internaţional, patru sînt încă în străinătate, iar unul a fost trimis înapoi. Băiatul, acum în vîrstă de 18 ani, nu mai ştie nimic de fraţii săi. Şi asta pentru că nici în prezent nu există măsuri de protejare a drepturilor acestor copii, nici un mod de sancţionare a acelor "părinţi". După cazul "Austin", dna Bertzi a dat o circulară în toate judeţele. "Am aflat, cu stupoare, că mai avem 40 de cazuri de copii care au fost adoptaţi de străini, care au hotărîre judecătorească, dar care sînt încă în România." În cele mai multe situaţii familiile adoptatoare s-au răzgîndit. Nu i-au mai vrut. Nu i-au mai luat. I-au lăsat, cu nepăsare şi cu toate speranţele spulberate, în grija nimănui... (Pînă acum cîteva luni aceşti copii pendulau încă între statutul de "adoptat", pentru că legal erau înfiaţi, şi "adoptabili", fiind practic încă în sistemul de protecţie.) Povestea nu se opreşte însă aici, devenind mult mai sumbră. Din cei 40 adoptaţi, 11 se presupune totuşi că ar fi plecat. "Ne-am adresat Direcţiei de Paşapoarte. Surpriză, din cei 40, ni s-a spus că 11 au trecut deja graniţa, cu paşaport şi forme legale! În clipa aceea am decis să scriem tuturor ţărilor unde se presupune că au plecat aceşti copii, ambasadelor şi asociaţiilor omoloage. Pentru 4 am primit răspuns pozitiv, cum că respectivii copii se află în familia adoptatoare. Aceşti copii însă sînt în prezent în România, în sistemul de protecţie!" Adică nimeni nu ştie ce copil a primit familia străină. ...Cum mă aflam în plin absurd, mai întreb, naivă, spre finele interviului: cum a fost posibil ca familia să primească alt copil şi să nu îşi dea seama? Mi se reaminteşte... de vreme ce selecţia se făcea pe baza unor fotografii, familia din străinătate nu ştia prea bine cum arată copilul şi că, pînă la urmă, probabil că i-a fost indiferent ce copil primeşte. Încerc să accept răspunsul, ca singurul care ar mai avea vreun sens (chiar dacă grotesc) în toată încîlceala de non-sensuri. Şi mai întreb: ce s-a întîmplat cu ceilalţi? Cine e de vină, cum se poate întîmpla aşa ceva? Pentru răspunsuri însă, trebuie să aştept, la rînd cu ORA, la rînd cu comisia constituită... rezultatele anchetei în desfăşurare...