Cluburile IMPACT - sau cînd elevii se adună şi scriu proiecte
O seară, după încheierea cursurilor, la Colegiul Naţional „Spiru Haret“. Într-o sală de clasă, o profesoară şi cîţiva elevi stau aparent cuminte aşezaţi în cerc, fiecare pe scaunul lui. La un moment dat, se ridică toţi şi-şi schimbă locurile. Unul singur rămîne în picioare, în mijloc.
Ciudat, nu-i aşa? Şi mai ciudat e că, după ce-şi schimbă scaunele de cîteva ori, participanţii se aşază, la fel de liniştit ca la început, şi discută. Dezbat. Pînă şi jocul e interpretabil, poate duce la concluzii care sînt scrise pe o tablă. Participanţii au atitudini, atitudinile – o anumită etică... Nimic nu e întîmplător. Joaca e şi ea o metodă de învăţare. Una dintre fazele unui proces mai complicat, care, în final, duce la un rezultat concret, cu foloase pentru ceilalţi: un proiect.
Un proiect comunitar, alcătuit de elevi de liceu.
Am descris, informal, activitatea Cluburilor IMPACT (Implicare, Motivaţie, Participare, Acţiune, Tineri) – o reţea de iniţiativă comunitară pentru tineri. „Prin IMPACT, tinerii învaţă să identifice probleme din comunitate, să gîndească şi să lucreze împreună, să scrie şi să implementeze proiecte strategice în folosul comunităţii. Aceste proiecte sînt principalul instrument de învăţare şi aduc schimbarea socială în comunitate, dar mai ales pentru tineri, prin dezvoltarea unor abilităţi de viaţă care completează cunoştinţele dobîndite în şcoală.“ – ni se explică în materialul de prezentare.
Cluburile IMPACT reprezintă o metodă de educaţie nonformală instituită de Fundaţia Noi Orizonturi. Fundaţia Noi Orizonturi (FNO) – înfiinţată în anul 2000 – este o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în Lupeni.
Metodele folosite de cluburile IMPACT sînt distracţia, învăţarea şi serviciul în folosul comunităţii. Întîlnindu-se o dată sau de două ori pe săptămînă, fiecare club este format în medie din 15 adolescenţi şi 4 lideri (facilitatori – profesori, studenţi, asistenţi sociali, preoţi etc). Întîlnirile se desfăşoară după o anumită structură, flexibilă la nivel naţional (în ţară sînt 160 de astfel de cluburi): „Debutează cu o activitate distractivă (joc), continuă cu o povestire pentru internalizarea valorilor sociale, urmată apoi de alte jocuri şi metode nonformale (dezbateri, studii de caz, simulări etc.) din aria educaţiei prin experienţă, toate precedate de discuţii moderate de liderii de club pentru a extrage semnificaţiile-cheie. La finalul întîlnirii, membrii IMPACT lucrează împreună pentru planificarea şi implementarea unui proiect de serviciu în folosul comunităţii.“ – aflăm din aceeaşi prezentare. Proiectele sînt alese democratic de elevi, motivaţia lor fiind importantă în identificarea nevoilor comunităţii.
Mai pe scurt, şi mai pe înţeles, copiii se adună o dată pe săptămînă, împreună cu un profesor sau asistent social, pentru a pune la cale un proiect. Un proiect pe care să-l facă singuri cap-coadă şi prin care să ajute pe cineva.
Manualul lor (căci există şi aşa ceva) vorbeşte de patru componente de învăţare: „cetăţenie activă, angajabilitate, antreprenoriat social şi leadership“. Toate sînt importante, dar, pentru mine, copil crescut în comunism, pentru care singura materie... civică studiată pe atunci la şcoală era Constituţia (Constituţia Republicii Socialiste România), cea mai importantă mi se pare „cetăţenia activă“: adolescenţii sînt sprijiniţi să devină „cetăţeni responsabili, de încredere, integri şi plini de compasiune, capabili să contribuie la bunăstarea şi binele comunităţii“. Desigur, fără celelalte componente, şi cetăţenia activă e greu de pus în practică.
De la simplu ne întoarcem la complicat: „Prin parcurgerea acestui curriculum, membrii IMPACT îşi dezvoltă cinci competenţe-cheie din sfera managementului de proiect, comunicării, inovaţiei şi creativităţii, competenţe din sfera tehnică, a managementului personal şi de grup, toate avînd la bază nouă valori fundamentale: participare, încredere, integritate, respect, compasiune, perseverenţă, curaj, responsabilitate, solidaritate“. Ideea e că, în sistemul lor de educaţie, nimic nu e întîmplător şi există o componentă etică (sau măcar un deziderat în acest sens), ceea ce mi se pare... rar şi lăudabil.
Ce spun elevii (şi o profesoară...)
Teoretic, totul sună perfect. Să vedem ce spun şi elevii de la „Spiru Haret“, prezenţi la faţa locului, ce motivaţii au să frecventeze cluburile, ce au învăţat şi ce le place la ele:
Laura, clasa a XI-a:
„Sînt implicată de doi ani. Am aflat la început că e un club care face activităţi în folosul comunităţilor. Asta mi se părea ceva interesant. Sînt de părere că stăm foarte prost la capitolul ăsta, nu prea ne pasă de nimic.
Ca motivaţii – mulţi veneau pentru că profesoarele care i-au chemat le dădeau note bune; alţii, ca şi mine, pentru că voiau să facă ceva. Au fost anumite certuri despre ce să fie proiectul de atunci. Pînă la urmă s-a ales cel cu resursele («Surse şi resurse»), cu care am fost şi eu de acord. Am atins scopul pe care-l voiam: de conştientizare în legătură cu sursele şi resursele şi risipirea lor.
Proiectul care m-a interesat cel mai mult a fost cel de Teatru forum, în legătură cu influenţa anturajului – se oferea un final negativ şi publicul era invitat să intervină şi să propună unul pozitiv.“
Proiectul îl explică mai pe larg doamna profesoară de educaţie plastică Sanda Amarandei, care se ocupă de cluburile IMPACT din 2009: „Într-o şcoală, un grup de elevi foarte populari, cu impact negativ asupra celorlalţi, încearcă să influenţeze o elevă de altă natură, mai serioasă, o corup, o iau cu ei într-un bar. În final, acesteia i se face rău, bea foarte mult, ajunge într-o stare destul de proastă. După intervenţia publicului s-a ajuns, însă, la un final fericit. Fata a zis «Merg cu voi, dar pînă la un anumit punct.» Mesajul e să-ţi cunoşti limitele şi să ţii cont de ele.“
Laura continuă: „Mi s-a părut interesant pentru că punea o problemă importantă. Cred că fiecare am trăit situaţii asemănătoare.
De cînd merg la cluburile astea, văd lumea puţin altfel: observ oamenii săraci, problemele cu poluarea, cu animalele. Şi aş vrea să ajut – dar e greu de una singură...“
Irina, tot din clasa a XI-a, membră a clubului de trei ani, povesteşte că, atunci cînd a venit pentru prima dată, „eram boboacă, nu ştiam nimic despe club, ne-a luat diriga, am venit, mi-a plăcut şi am rămas.
Pentru că mi se pare ceva constructiv, mai mult pe partea de echipă, de grup, de socializare. Am învăţat să relaţionez cu ceilalţi mai mult decît o făceam înainte.
După fiecare proiect ai satisfacţia că ai ajutat pe cineva. Cel mai mult m-a marcat cel de la Casa de copii – unde am făcut un loc de joacă pentru ei – «O şansă pentru toţi copiii». Ne-am jucat cu ei şi le-am amenajat locul de joacă din curte.“
Ana Maria Andreea, şi ea tot dintr-a XI-a, povesteşte mai mult despre proiectul cu Centrul de plasament: „Am aplicat şi pentru o finanţare: am scris un proiect pentru copii. Pentru un centru de plasament – ne gîndeam că oricum nu o să ne ajungă banii de consumabile pe care-i aveam de la FNO. Ne-am propus să le renovăm spaţiul de joacă din exterior. Am cumpărat materiale şi le-am făcut o căsuţă de lemn, împreună cu ai mei. Le-am cumpărat băncuţe de plastic, umbreluţe, ghivece cu flori. Am obţinut fonduri de 30 de milioane de lei vechi. Centrul se numea Pinocchio nr. 3, de prin Vitan. Pe lîngă spaţiul de joacă, le-am luat jucării, pe grupe de vîrstă. Le-am adus brioşe şi prăjituri de acasă, sucuri. Am reuşit să mobilizăm şi mulţi alţi oameni din afară, pe lîngă noi. Copiii de acolo aveau nevoie de afecţiune. E ceva să fie cineva acasă care să te... cicălească.“
Printre cei prezenţi erau puţini băieţi. Unul dintre ei e Răzvan Avădanei, de 17 ani. De ce participă la cluburi? „M-am gîndit că trebuie să fac ceva pentru societate. Dacă tot e concepţia asta să nu faci nimic şi să nu ajuţi pe nimeni, m-am gîndit să schimb eu ceva. Sînt de părere că, odată ce se va înlocui această generaţie veche, încă ancorată în comunism, lucrurile vor începe să se mişte.
Îmi place să comunic, să vorbesc, după care să luăm o decizie. Apreciez mai mult partea de dezbatere. Îmi plac proiectele – aduc o anumită etică care trebuie respectată. Sînt mai de modă veche... Şi atmosfera – e degajată, nu sîntem nici prea infantili, nici prea pedanţi, ci aşa cum trebuie.“
Carla, de aceeaşi vîrstă cu cei de pînă acum, spune că participă la cluburi „din clasa a IX-a. Mi s-au părut nişte oameni deschişi cei care fac cluburile. Am învăţat să fiu mai comunicativă, mai deschisă. Întotdeauna avem dezbateri, contradicţii, şi asta-mi place“.
În momentul de faţă, copiii şi profesoara lucrează la un proiect care să atragă atenţia asupra violenţei stradale: „O campanie de conştientizare – e imposibil s-o eradicăm, pentru că există prea multe forme de violenţă – verbală, în familie etc. Noi ne-am axat pe cea stradală. Chiar am fost martor cum s-au bătut doi tipi duminica dimineaţa cînd m-am întors de la un concert.“ (Răzvan)
Mai au destul de lucru, sînt aproape de început. Se mai joacă, se mai ceartă... Dar merg înainte, cu seriozitate şi fără stres. Şi cu ceva mai mult interes pentru ce se întîmplă în jurul lor decît majoritatea dintre noi.