Cineva care să ne judece

1 septembrie 2006   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Au trecut cîteva săptămîni bune de la declanşarea marii dezbateri naţionale pe tema deconspirării fostelor slugi ale Securităţii. Am ascultat, am privit, am citit. De la distanţa timpului scurs între şocul Mona Muscă şi rîndurile de faţă - primele pe marginea acestui subiect - trag, cu amărăciune, cîteva concluzii. Deconspirarea are miză politică şi nu e nici pe departe începutul acelui proces de asanare morală a societăţii româneşti, fenomen după care tînjim de atîta amar de ani. Faptul că apar, acum, voci grave sau trîmbiţe sonore, luînd chip de indivizi care se bat cu pumnii în piept, clamînd declanşarea unui proces ireversibil de curăţare a spaţiului public, mă face să fiu de două ori mai circumspect: în România, probabilitatea de rezolvare a unei probleme este invers proporţională cu cantitatea de vorbe rostite despre ea. În plus, luînd în calcul diversitatea punctelor de vedere exprimate, îmi pare extrem de potrivită şi adaptată contextului una dintre legile lui Murphy: dacă nu-i poţi convinge, zăpăceşte-i. Şi, de fapt, chiar sîntem bezmetici. Pe cine să crezi? Comunismul pare din ce în ce mai departe, după şaisprezece ani au apărut nuanţe şi securişti "de bine" lîngă "torţionari". Unii cer soluţii radicale, alţii doar pedepse hilare, de genul "pensii mai mici pentru fostele slugi ale regimului comunist". Aflăm că s-a colaborat cu Securitatea din patriotism, de frică sau - vezi tiparul Vadim Tudor - din dorinţa de a face bine unor colegi de breaslă. Nuanţele şi interpretările, de neacceptat în urmă cu doar cîţiva ani, devin din ce în ce mai puternice, semn clar că românii uită. Şi, în vreme ce unii rostesc, oftînd, că deconspirarea s-a făcut prea tîrziu, sînt alţii care bat din palme, bucurîndu-se că ea s-a făcut exact la timpul potrivit, al sinuciderii memoriei colective. La aproape şaptesprezece ani distanţă de momentul căderii lui Ceauşescu, România are, în legătură cu securiştii, o memorie colectivă ca un bec cu filamentul rupt, legănat de vînt: se mai aprinde, se stinge, iar se mai aprinde şi apoi se stinge iar... Cel mai dureros aspect al întregii dezbateri nu e însă, nici pe departe, cel legat de securiştii răi ori buni, de colaborarea mare, mică sau mijlocie cu Securitatea. Şi nu e nici acela al cazurilor stupefiante de tip Mona Muscă. Drama pe care o trăim constă în aceea că, în suspiciunea colectivă care ne-a cuprins, nu-i nimeni care să ne judece. Instanţele morale, şi aşa firave, ale României de ieri au fost decapitate. Cea mai sonora ghilotină a căzut peste Mona Muscă, întruchiparea neprihănirii în politică, pînă mai ieri. Din noua generaţie s-a rostogolit capul lui Carol Sebastian. A apărut apoi, fără a fi o noutate, dar adaptată la context, scrisoarea lui Andrei Pleşu către Ceauşescu. Brusc, cineva ne-a spus că am fost, de fapt, cîteva sute de mii de turnători. Şi, pentru ca starea de culpă să fie totală, au apărut şi cazurile unor minori recrutaţi de Securitate. Într-o atare situaţie - cum spuneam - judecătorii lipsesc. Iar, în absenţa judecătorilor, procesele se suspendă, nu-i aşa? Împăcarea cu trecutul, atît de dragă unor personaje ca Ion Iliescu, e pe cale să se producă. Aparent, ea are culoarea roşie a unei vărsări de sînge în spaţiul public, dar, de fapt, nu e altceva decît o operaţiune strategică de distribuire uniformă a culpei. Într-o zi, foarte curînd, nu va mai fi nimeni în stare să arunce cu piatra. Şi-n felul acesta, ne vom preface, încă o dată, că am mai rezolvat o problemă.

Mai multe