Cetatea cu multe camere

25 august 2005   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Cetatea, la o primă vedere, îţi dă un sentiment tonic, de bine fizic, pe care, de altfel, îl ai cum păşeşti în Braşov şi dincolo de el. E ceva în atmosfera oraşelor ardeleneşti, cu arhitectura lor pudică şi culorile de turtă dulce, precum şi în cel puţin aparenta decenţă a oamenilor, care mă face să fiu foarte exuberantă. Cetatea din Prejmer e albă, simplă, uriaşă, cu o biserică liniştită şi o curte interioară îngrijită. E suficient pentru a-ţi induce o stare de confort, rezultat din prezenţa unui trecut trainic fără să se dorească spectaculos. Paul Salmen, zis şi dl Pauli, născut în Prejmer, dar emigrat, de 22 de ani, în Germania, se întoarce în fiecare vacanţă în comuna natală şi studiază documente privind trecutul ei. El face parte din Comitetul saşilor prejmereni, înfiinţat în 1982, şi rolul lui oficial este tocmai cel legat de colectarea documentelor. "Cînd începi să cercetezi undeva, parcă te cuprinde un fel de boală, nu te mai lasă", spune dl Pauli, care a ajuns şi la Arhiva de stat din Braşov, unde a pozat şi arhivat toate documentele legate de viaţa prejmerenilor. Speră ca, în timp, să le şi prelucreze şi să se nască, astfel, o cronică locală. Pînă atunci, a aflat deja destule lucruri despre viaţa cotidiană a strămoşilor lui. Aceştia, venind cu carul cu boi dinspre Rin Mein, astăzi Valonia şi Luxemburg, s-au stabilit în Prejmer pe la 1200, chemaţi de regele Geza al II-lea, al Ungariei. Fiind prima comună în calea diverselor năvăliri - turci, tătari, mongoli - (deja ne sună clopoţelul istoric alimentat de manualele noastre şcolare), iar casele din chirpici şi paie fiind distruse de nenumărate ori, s-a ajuns la construcţia încăperilor de familie din cetate. Căci cetatea din Prejmer are, ceea ce mi s-a părut foarte ingenios, 272 de camere numerotate. Nu e vorba de un vechi hotel, aşa cum turistul incult şi dornic de senzaţii tari din ziua de azi ar presupune, ci de o serie de încăperi - una pentru fiecare familie - unde saşii se retrăgeau în caz de atac. Cristina Balog, administratorul cetăţii, ne lămureşte că singurele lucruri care se aflau în încăperi erau alimentele - saci cu grîne - depozitate pentru situaţii speciale, şi nicidecum mobilierul săsesc din complet altă perioadă, amenajat astfel de ei pentru turişti. De jur împrejurul cetăţii s-a păstrat Drumul Străjii, pe care "patrulau" ţăranii - liberi, căci dl Pauli spune că, cel puţin dintre saşi, nu existau iobagi - deveniţi oşteni. Şi, bineînţeles, Biserica evanghelică, în stil gotic, construită de către cavalerii teutoni - la orga căreia, toată luna august, au loc concerte în fiecare duminică. Cea mai mare cetate ţărănească din Ardeal este, acum, monument Unesco. A fost restaurată pe vremea lui Ceauşescu, iar din 1992 este în parteneriat cu Biserica evanghelică din Prejmer şi Fundaţia saşilor din München, care susţine întreţinerea şi renovarea cetăţii. Vizitatori sînt, dar cu precădere străini, şi foarte puţini români: nici măcar toţi localnicii nu au văzut-o, spune Cristina. Sînt grupuri de nemţi, francezi, olandezi... Dl Pauli spune că cetatea e mai cunoscută în străinătate decît în România. Totuşi, cei implicaţi în administrarea cetăţii sînt mulţumiţi cu turismul liniştit de pînă acum: "Nu mi-ar plăcea ca Prejmerul să devină tot atît de turistic ca şi Branul: turismul face bine, dar şi extrem de mult rău", spune dna Balog. Care adaugă că a trebuit să închidă cu sîrmă multe din camerele cetăţii, pentru că erau folosite drept toalete (deşi există o toaletă adevărată, bine dotată, la intrare). Saşii şi românii Dl Pauli vine şi studiază documentele exact ca hospites saxones de pe vremuri (tot el ne spune că asta era vechea denumire a saşilor, oaspeţi saxoni): stînd în gazdă, pe la case de oaspeţi sau la prieteni. Pentru că nu mai are casă, el plecînd în Germania în anii '80. Are însă de gînd s-o recupereze, cu tot riscul uriaşelor cheltuieli. Înainte de război - ne spune el - în Prejmer erau 90% saşi şi 5% români. După război au ajuns la egalitate, iar proporţia a crescut considerabil în favoarea românilor după deportările saşilor din '45. În anii '70, Ceauşescu i-a vîndut statului german, iar în '90 a plecat mult tineret. Acum - ne spune Cristina Balog - mai sînt 96 de saşi, în raport cu 8.000 de români. Dl Pauli însuşi a fost martorul succesiunii epocilor: născut dintr-o familie avută de agricultori prejmereni, cu străbunic primar, a avut ghinionul să aibă o curte mare: tocmai de aceea, acolo s-au înfiinţat Gostat-ul şi IAS-ul local. Familia lui a convieţuit alături de aceste noi instituţii cooperatiste, ceea ce, pentru dl Salmen n-a fost - spune el - doar un dezavantaj, pentru că aşa a învăţat, pînă la urmă, meseria de mecanic auto, care i-a fost de folos şi în Germania, unde e acum maistru la o firmă de construcţii. Conform părintelui de la Biserica ortodoxă, Sorin Şerban, românii au avut şi ei ceva de spus în Prejmer, poate chiar înaintea saşilor: există documente - afirmă el - care atestă faptul că, pe locul actualei Biserici evanghelice, ar fi fost o altă biserică, românească, din secolul al VI-lea. Actuala biserică ortodoxă datează din 1769, din vremea Mariei Tereza (pe locul ei fiind, înainte, o alta, din 1601). Biserica se află în afara cetăţii, deoarece comunitatea românească a fost împinsă către margine - explică părintele. Actuala biserică ortodoxă, în formă clasică de cruce cu trei abside semicirculare, a fost pictată, în secolul al XVIII-lea, de Ioan Zugravul, şi păstrează icoane din aceeaşi perioadă. Părintele confimă că acum, după migraţia saşilor, românii sînt majoritari, dar adaugă că tot ei erau cei mai mulţi în zonă înainte de venirea primilor oaspeţi saxoni, în secolul al XII-lea. Prejmerul - aflăm tot de la părinte - a avut unul din cele mai puternice IAS-uri din ţară, plus fabrici de textile, mobilă şi mezeluri. Acum, deşi cele de mai sus nu mai funcţionează, prejemerenii au rămas o comunitate înstărită, care trăieşte din agricultură şi găseşte de lucru în apropiatul Braşov. Maria Drinovan, directoarea Colegiului pentru Agricultură şi Industrie Alimentară din Prejmer, confirmă acest lucru. Precum şi faptul că atmosfera din comună este liniştită, cu infracţiuni şi beţii puţine şi, de asemenea, cu nu prea mulţi plecaţi în străinătate. Cum se explică acest lucru? Poate şi din cauza multiculturalismului, adaugă Claudia Mihaiu, profesoară de istorie şi coordonatoarea ANTREC din zonă: românii s-au "contaminat" de la respectul faţă de intimitate al saşilor, care-şi desfăşoară viaţa privată în spatele porţilor înalte. În acelaşi spirit multicultural, ziua de hram a bisericii ortodoxe (Sf. apostoli Petru şi Pavel, pe 29 iunie, care au fost şi patronii Bisericii evanghelice) a dat tonul Zilelor Prejmerului. E vorba de trei zile cu caracter festiv, în care, pe lîngă slujba propriu-zisă de hram, se organizează conferinţe, spectacole folclorice, concurs de desene pentru copii. Totul în acelaşi spirit discret, neostentativ, păstrînd echilibrul între tradiţii, credinţă şi distracţie. Colegiul şi agroturismul De la Maria Drinovan aflăm cîte lucruri se pot face într-un liceu de comună. Mai întîi, mă mir că o comună, chiar dezvoltată, poate avea liceu. Explicaţia e simplă: fostele IAS-uri aveau, pe vremea lui Ceauşescu, licee agricole pe lîngă ele. Pînă în '90, cel din Prejmer pregătea cu precădere mecanici agricoli. Acum specializările s-au diversificat, absolvenţii lui putînd deveni măcelari, brutari, specialişti în lactate, ba chiar lucrători în agroturism. Specializarea de agroturism a ajuns deja la al treilea an: ajutaţi de o fundaţie din Austria, Kulturkontakt, după ce profesori şi elevi ai liceului au fost la cîteva pensiuni de acolo să vadă cum e, domeniul s-a pus pe picioare şi aici. Cei doritori să lucreze în agroturism învaţă cum să conducă o pensiune, cum să o aranjeze şi întreţină, ba chiar cum să servească şi gătească produsele tradiţionale (de pildă, tăiatul porcului). Au şi norocul de a fi aproape de Bran, "leagănul agroturismului", cum îl numeşte dna Mihaiu, unde cei interesaţi fac practică. Coordonatoarea ANTREC din zonă ne lămureşte că şi agroturismul local a luat fiinţă odată cu studierea lui la liceu. Ideea a pornit de la programele de schimburi ale şcolii: tineri din comună au plecat în Franţa, la practică agroturistică, în 2001; apoi, alţii au fost să lucreze la ferme ecologice în Danemarca. În 2002, tinerii care s-au întors din Franţa, în parteneriat cu şcoala, primăria şi ANTREC-ul, au ajutat la "lansarea" primelor pensiuni locale. Acum deja există 7 clasificate, cu 2 sau 3 margarete (după sistemul ANTREC) şi pînă la 12 în curs de calificare. Pensiunile nu sînt mari, ci de tip familial, cu maxim 4 camere, cu dotările de rigoare (băi, televizoare, încălzire centrală). Ideea este ca în zonă să se practice un turism interactiv: vizitatorii să se integreze în viaţa familiei, cu care să mănînce, să meargă la plimbare sau la biserică. De fapt, acelaşi lucru se doreşte pentru mai multe localităţi învecinate (Prejmer, Teliu, Vama Buzăului, Budila, Tărlungeni), care s-au constituit într-o micro-regiune de dezvoltare durabilă în domeniul turismului (şi nu numai), adugă Izabela Dobai, consilier pe probleme de integrare la Primăria Teliu. Deocamdată, majoritatea turiştilor rămîn străinii, românii fiind mai puţin atraşi de o zonă nouă şi necuprinsă în clasicul circuit Litoral-Valea Prahovei, adaugă dna Mihaiu. Poate, în timp, măcar Păstrăvăria locală - dacă nu Cetatea - va constitui un punct de atracţie şi pentru curioşii neaoşi.

Mai multe