Case vechi, case noi

14 august 2013   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Orice mutare e un bun prilej de a arunca lucrurile vechi sau pe cele care nu-ţi mai plac, şi de a cumpăra altele noi. Abia în momentul în care părăseşti definitiv o casă pentru o alta – de altfel, o schimbare majoră în viaţa oricui –, realizezi că patul în care ai dormit atîţia ani, biroul la care ai lucrat, biblioteca moştenită din imemoriabile vremuri socialiste, devenită neîncăpătoare sau inutilă, atîta vreme cît 10.000 de cărţi încap acum pe un memory stick, dar şi obiectele electrocasnice, maşina de spălat la care ai plătit trei ani rate, aragazul pe care ţi l-a făcut cadou o mătuşă, toate acestea nu mai „corespund“, nu te mai reprezintă. De fapt, îţi doreşti ca schimbarea să fie totală sau măcar să te descotoroseşti de lucruri care, de-a lungul timpului, ţi-au aglomerat spaţiul intim, te-au sufocat. Ca să nu mai vorbim de maldărele de cărţi, agende, dosare, de proiecte începute şi neterminate, pe care le aduni în saci şi-n cutii şi pe care încă nu-ţi vine să le arunci, pentru că, în fond, e viaţa ta acolo, în fiecare pagină scrisă, în fiecare factură unde apare numele tău, adresa ta. Pînă la urmă, oftezi, le clasezi şi le păstrezi, spunîndu-ţi că nu se ştie cînd şi dacă îţi vor mai folosi la ceva. Aşa că le cari cu tine Dincolo, la casa cea nouă, unde vei continua să trăieşti în aceeaşi entropie. Cumperi altă mobilă, alte obiecte electrocasnice care îţi vor invada din nou spaţiul pînă la refuz. Cu alte cuvinte, o iei de la capăt...

IKEA – acest paradis capitalist cu metehne socialiste

În anii ’80 – cei mai săraci, cei mai lipsiţi de culoare –, aproape de fiecare dată cînd ieşeam cu tatăl meu în Herăstrău, dădeam o raită şi pe la Expo Mobila. Era o hală chiar la intrarea în parc, prost luminată, de cele mai multe ori pustie, cu ecouri stîrnite doar de zgomotul paşilor noştri. Un soi de văgăună lipsită de viaţă, care adăpostea bucătării, sufragerii, mici „apartamente“ pline de praf, aranjate în detaliu. Era straniu şi stînjenitor sentimentul nelocuirii în spaţii ce arătau ca şi cum ar fi fost locuite, ca şi cum oamenii de acolo s-ar fi ascuns de noi, vizitatorii. De aceea, nu-ţi venea să te atingi de nimic, ca să nu „deranjezi“. Fără să vrei, vorbeai în şoaptă şi mergeai în vîrful picioarelor, ca într-un muzeu. De altfel, în acele timpuri, Expo Mobila era aproape singura variantă de spaţiu expoziţional „comercial“ pe care aveai ocazia să-l vizitezi, în afară de tîrgurile periodice „cu mîncare“ de la Romexpo, unde abundenţa era ostentativă, dar falsă. Cu puţină (sau mai multă) imaginaţie puteai să te simţi la Expo Mobila ca-n Occident. Iar viaţa noastră de atunci era atît de lipsită de spectaculos şi de neprevăzut, încît a admira canapeaua Dana şi sufrageria Felicia putea să reprezinte o opţiune fericită de petrecere a timpului liber.

Tot o opţiune pentru timpul liber, mai ales pentru cel din weekend, este acum IKEA, căci cei mai mulţi dintre muşterii vin să caşte gura, să „viziteze“, să ia prînzul aici, mai puţin să cumpere. Se plimbă printre micile spaţii amenajate – bucătării, sufragerii, dormitoare – cu acea atitudine degajată a oamenilor care ies în parc sau pe faleză la Mamaia. În cele două vizite lungi şi istovitoare la IKEA, în căutare de canapea şi rafturi, mi-am amintit în permanenţă de Expo Mobila din copilăria mea, varianta tristă a acestui loc. Totuşi, atitudinea s-a schimbat, nimeni nu se simte aici un intrus. IKEA – această uriaşă casă de păpuşi pentru oameni mari – are viaţă, vizitatorii se aşază în fotolii şi pe scaune, se lungesc pe paturi, discută şi iau mici decizii domestice (să schimbăm sau nu draperiile) pe la mesele expuse, copiii ţopăie peste tot şi, cînd nu le convine ceva din partea adulţilor, plîng şi se tăvălesc pe covoarele din aşa-zisele livinguri. Totul pleacă din educaţia de „consumatori“, care a început să dea roade, din încrederea pe le-o dă sentimentul că aceste spaţii nelocuite ar putea oricînd (poate nu acum, poate la următorul salariu) să le aparţină. Iar IKEA reprezintă, pentru ei, acel Occident pierdut şi regăsit.  
La IKEA se vine obligatoriu cu întreaga familie. Din cînd în cînd, o voce impersonală anunţă numele unui copil uitat în spaţiul de joacă sau numărul unei maşini parcate aiurea. Am asistat la o ceartă conjugală legată de culoarea unor scaune. Am văzut o mămăiţă moţăind într-un fotoliu din piele, abandonată de cei tineri, care măsurau cu o ruletă o canapea. Am auzit părinţi adresîndu-se copiilor ca unor animale de casă: „Treci aici!“, „Nu-i voie acolo!“, „Nu pune mîna că strici!“ Am privit bărbaţi nervoşi, femei plîngînd, cupluri foarte tinere ţinîndu-se sfios de mînă şi visînd la „prima casă“, cupluri obosite, rutinate, pentru care vizita la IKEA şi preocupările legate de casă reprezintă singurul prilej de comunicare.

La IKEA se petrec mici drame familiale, ies la iveală frustrări şi neînţelegeri mai vechi, iar în final, după ce cu toţii şi-au notat conştiincioşi, cu creionaşul din dotare, codul (forma, culoarea) obiectelor ce urmează să umple golurile de la ei de acasă, are loc inevitabila reconciliere „la masă“, în principalul punct de atracţie al magazinului – restaurantul (cei mai săraci îşi încheie socotelile la un hotdog de 1 leu, la ieşire). Aici se vor lua alte decizii importante – somon sau chifteluţe suedeze? –, se va sta la coadă cu tava şi toată lumea va mînca mulţumită, ca într-o mare familie. O altă zi satisfăcătoare petrecută „în oraş“ se apropie de final. În parcare, un cuplu se îndreaptă spre maşină. Ea ţine în mînă doar un suport de întins rufe şi-i spune lui: „Ei, de data asta am reuşit să ne abţinem!“

Iată ce pot face două mîini dibace

Magazinele de bricolaj nu sînt la fel de populare ca IKEA, nu reprezintă o destinaţie de weekend, poate şi pentru că sînt mai puţine lucruri de văzut şi nu există chifteluţe suedeze. De aceea, dau senzaţia unor spaţii aerisite şi reconfortante, din cauza lipsei aglomeraţiei şi absenţei certurilor şi (in)deciziilor domestice. La Bricostore sau la Dedeman nu se merge cu familia. Merg bărbaţi, uneori în grupuri, „meseriaşii“, oamenii pricepuţi, cu o listă destul de exactă cu ce au de cumpărat, nu pierd timpul, nu stau la discuţii, nu „vizitează“. E un fel de punct ochit, punct lovit.  

Pe de altă parte, există o variantă mai ieftină, mai la îndemînă şi mai potrivită necesităţilor – depozitele de materiale de construcţii, încremenite în timp, populate de un paznic şi cîţiva cîini vagabonzi, fără facturi sau chitanţe, cu preţuri la mica înţelegere şi, dacă îi dai o bere lui nea Titi, îţi duce el sacii de ciment cu furgoneta. Cînd au de-a face cu case noi, reparaţii, şantiere, gospodăriri, românii nu au acea gîndire logică, sistematizată, ca cea a occidentalilor, pentru că niciodată nu au un plan înainte să înceapă ceva. Nu ştiu clar ce le trebuie, cît le trebuie, improvizează, îşi folosesc imaginaţia; de aceea, magazinele de bricolaj „cu de toate“, bine organizate, îi inhibă. Însă la un depozit, cu sfaturile lui nea Titi şi la recomandarea altor „meseriaşi“, s-ar putea să le vină idei.  

Căutăm un depozit de pavele, undeva prin Colentina. Nu este indicat prin nimic, nu există săgeţi colorate cu „mai ai 1 kilometru“, ca la magazinele de bricolaj, aşa că ne rătăcim pe nişte străduţe. Oprim maşina, întrebăm la un butic. „Unde vreţi, la Niculaie sau dincolo, la Geamănu?“ se interesează un burtos local. După ce ne lămureşte, se pare că sîntem pe calea cea bună. Totuşi, abia reuşim să identificăm depozitul, cu ajutorul unor chinezi mînjiţi de var, care se postaseră la intrare. Intrăm cu maşina pe un soi de alee sufocată de vegetaţie, la roţi se reped vreo şase cîini, vedem pavelele colorate, expuse undeva mai în faţă. De ce nu le-au scos la stradă ca să se prindă clienţii unde e depozitul rămîne un mister. Coborîm din maşină, alungăm cîinii, studiem pavelele. După o vreme, îşi face apariţia un tînăr dintr-un soi de gheretă – biroul. Vine molcom spre noi. „Ce aţi pofti de la noi?“ întreabă cu un accent puternic moldovenesc. Îi explicăm că vrem pavele pentru o curte, îi spunem dimensiunile, începe să calculeze, mai greu, dar îşi duce calculele la bun sfîrşit (oarecum exacte, n-am cumpărat decît vreo cinci metri pătraţi în plus). „Nu vi le dau p-acelea groase şi mai scumpe, că nu vă trebe aşa ceva la curtea de care ziceţi... Luaţi-le p-astea de 2 centimetri, îs bune!“ Un sfat preţios. Ne invită în birou ca să facem socotelile. Un spaţiu mic, sufocant, o masă, un chitanţier. Pe perete, un tablou cu Ştefan cel Mare (şi Sfînt). Tînărul scoate un calculator din buzunar şi iar calculează. Ne arată suma totală. „Am zis bine?“ Avem încredere. Nu poate să ne dea factură dacă vrem pe firmă, doar bon. Şi cum le ducem acasă? Iese din „birou“, se uită lung la maşina noastră, se decide: „Nu încape!“ Ştiam şi noi că „nu încape“. Un moment, e descumpănit, apoi: „Las că vorbesc eu cu băiatu’ şi vi le duce el!“ Tînărul are vreo 20 de ani, mă întreb cum o fi arătînd „băiatul“. „Fără grijă, mergeţi acasă şi-l găsiţi pe băiat acolo. Şi pavelele. Îi daţi şi lui de o bere, ceva!“ Plecăm spre casă „fără grijă“, deşi banii i-am dat, pavelele nu le-am primit şi n-avem ca dovadă că le-am cumpărat decît un bon de mînă. Trafic în Colentina, căldură, ajungem acasă în mai bine de o oră, „băiatul“ – un tip categoric mai în vîrstă decît celălalt, cu barbă – e deja acolo, cu furgoneta lui. Cînd a avut timp să încarce pavelele şi să străbată cu maşina jumătate de oraş e un alt mister. Aşa că vom recomanda şi noi mai departe misteriosul depozit, vor mai veni şi alţii după pavele – cum-necum, se pare că lucrurile funcţionează.  

O viaţa nouă second hand  

Vine o vreme, după ce ţi-ai luat mobilă de la IKEA, că „aşa se cade“, după ce ţi-ai luat şi pavele, după ce s-a terminat cu şantierul şi cu reparaţiile „de casă nouă“, cînd descoperi că banii (bugetul, că aşa se spune acum) s-au cam terminat. Şi că-ţi lipsesc lucruri elementare, cum ar fi o maşină de spălat, că pe cealaltă i-ai lăsat-o, cu generozitate, noului proprietar în casa cea veche, pentru că nu mai „corespundea“. Era prea zgomotoasă şi ocupa prea mult spaţiu. Şi, pentru că nu mai sînt bani de una nouă, începi să cauţi pe tocmai.ro după o maşină de spălat second hand.

Apartamentul din Pantelimon al fetei de 20 şi ceva de ani, pe jumătate grecoaică, arăta ca un veritabil talcioc. Toate obiectele care apăruseră cu poze pe site erau scoase la vînzare, casa fusese vîndută şi trebuia golită în cel mult o săptămînă, căci fata trebuia să se întoarcă definitiv în Grecia. Cînd am sosit noi, un alt potenţial cumpărător verifica frigiderul, două cucoane studiau un şifonier. Fata ne-a deschis uşa şi ne-a condus direct în baie. „Ea e!“ ne-a indicat-o cu o oareşce mîndrie de proprietar. Cam uzată, o regretam deja pe cea din fosta locuinţă. „Nu mai am haine că le-am împachetat pe toate, dar aş vrea să vă arăt că spală!“ A băgat-o în priză şi a spălat aşa, în gol, vreun sfert de oră, timp în care cucoanele s-au decis că nu le place şifonierul, iar domnul cu frigiderul a spus că poate se întoarce mai tîrziu cu nevastă-sa, ca să-l vadă şi ea. Fata a oftat că era grea meseria de negustor, chiar şi pentru ea, pe jumătate grecoaică. Apoi, a început să nu mai contenească cu laudele la adresa maşinii de spălat. A reinventat pe loc toate programele, căci pierduse cartea tehnică. Maşina ei spăla de toate – şi lînă, şi perdele, chiar şi covoare. Şi pentru că încă ne uitam la ea cu scepticism, a plusat şi a lăsat 50 de lei din preţ. „Luaţi-o şi n-o să vă pară rău!“ Mai mult ne-a plăcut fata decît maşina, aşa că am bătut palma, în acel apartament trist şi îmbîcsit de lucruri ale nimănui, din Pantelimon. Cînd pleci definitiv dintr-o casă, indiferent cît de bine sau prost ţi-a mers acolo, parcă mori un pic, o parte din viaţa ta rămîne în urmă. Şi nu ştii la ce să te aştepţi în viaţa care va urma, cea din noua casă. Eşti cumva suspendat între două lumi şi te agăţi de obiecte, de cele vechi, de cele noi, cele care au fost ale tale sau cele care vor fi, încercînd cumva să te redefineşti. 

Foto: L. Muntean

Mai multe