Can't stand losing you
Nu se uită... Îngropate sub vîrtejuri mari de prezent continuu, bucăţile dintr-un trecut limpede şi dureros de bun ies la suprafaţă ca vestigiile unei lumi dispărute. "De do do do, de da da da..." Cameră mică, de bloc comunist. Dar comunismul a trecut, parcă nici n-a fost. Veioza albastră, pick-up-ul argintiu şi boxele aduse de tata, numai el ştie cum, din Republica Moldova. "Dacă sin de x egal cu... atunci cos de x..." Învăţ pentru treapta a doua, e primăvara lui â91 şi mi-e dor de gustul ţigării fumate pe ascuns, în balcon. Cu un ochi, mă uit în parcare să nu apară maşina tatei. "Demolition man" Pleacă şi mama, şi tata. Ei la Budapesta, eu, în sfîrşit, singur acasă, anticipînd scenariul unui film de succes. Deocamdată, succesul e împărţit cu gaşca din liceu. Se chiuleşte în masă, apartamentul familiei devine, preţ de aproape o săptămînă, refugiul unor adolescenţi eliberaţi de tutelă. Se bea mult, se fumează asemenea. Mă îndrăgostesc. "Every little thing she does is magic, magic, magic, magic..." Îi scriu. Mă sufocă un dor teribil, mama simte că n-am nici un chef de învăţat şi nu ştie ce să facă. Îmi povesteşte despre adolescenţa ei şi încearcă să mă convingă să mănînc. Eu aştept să iasă din cameră, să strecor telefonul cu fir lung pe balcon, s-o sun şi să-i vorbesc o oră înainte de culcare. Cînd îi aud vocea mă liniştesc şi plutesc peste linia de cale ferată din faţa blocului, ca un fachir în transă. "Every breath you take..." A trecut. Nu mai ştiu cum şi nici cînd. Au venit bairamurile lungi, de vacanţă de vară şi ore mici, de dimineaţă, cînd blestemam zgomotul cheii în broască. Se auzea prea tare, se trezea tata. "Unde ai fost, mă?" Eh, unde am fost... "La un chef." "Fi-ţi-ar chefurile ale dracuâ, Robert, ce-o să mai plîngi tu...!" N-am ştiut niciodată ce însemna asta şi, oricum, nu-mi băteam capul. Adormeam gîndindu-mă la vreo blondă sau la vreo brunetă, după caz. "Donât stand so close to me..." Rău. Pierdut într-o lume bizară, rătăcit printre fiinţe urîte care nu înţeleg nimic din mine şi nici nu vor să înţeleagă. Mi-am lăsat plete, aş vrea să am şi barbă, dar încă nu-mi creşte atît de deasă. Îmi tai blugii şi beau votcă. Nu ratez nici un chef din oraş, merg blatist, dar stau cuminte într-un colţ, privind cu coada ochiului perechile ascunse prin unghere. "So lonely..." Am văzut-o! Am văzut-o azi după-amiază, o aştepta unul înalt, dintr-a douăşpea, un golan ticălos, dacă-l prind singur, îi sparg faţa! De fapt... Ce vină are el?! Ea e de vină, curva dracului! Ştiam eu, ştiam eu... Acasă, înapoi acasă, pick-up-ul, boxele, tare, printre bătăile în ţeavă ale vecinului de deasupra, muzica, vă rog: "Rooooxanne!". Am mai trecut prin asta. "Driven to tears", "Hole in my life"... Acum zîmbesc şi ştiu că am făcut-o şi atunci, pentru că, desigur, există undeva o rază chiar şi dintr-un "Invisible sun". Şi-ntotdeauna un "Tea in Sahara, with you...". Explicaţia e simplă: am văzut The Police. Live. Un concert cît pentru o jumătate de viaţă.