Calea, Adevărul şi Viaţa

20 aprilie 2006   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Nimic mai potrivit decît un moment de sinceritate în Săptămîna Mare. Cel mai greu dintre toate: noi înşine faţă-n faţă cu noi înşine. O spovedanie făcută în oglindă, în care să avem, cu adevărat, tăria de a recunoaşte. Că minţim. Un exemplu: aud din ce în ce mai mulţi indivizi în jurul meu comentînd Codul lui da Vinci. Oamenii îşi dau cu părerea, subiectul a devenit pasionant ca o telenovelă. De la Hollywood, cum altfel?, înţeleg că ne paşte un film. Cu Tom Hanks. Succes garantat. Vor fi, aşadar, şi alte discuţii. Inclusiv cronici. Eu zic că ar trebui să ne bucure forma aceasta primitivă, fie şi vulgară, în care se redeschide apetitul unora pentru Mîntuitor, Evanghelii, Apostoli şi Biserică. Măcar îi interesează. Pe unii, faptul că alţii ajung să citească despre Christos, ca şi cînd ar parcurge paginile unui roman poliţist, îi îngrozeşte teribil. De mine, e departe gîndul că ar comite o blasfemie. Altceva nu-mi dă pace. Tristeţea că, preocupaţi fiind să-l caute pe Iisus în detalii cronologice sau biografice, pierd esenţa mesajului christic. Nu-i poate opri nimeni, decît, cu siguranţă, tot Christos însuşi. Pînă atunci însă, mint. Oameni care n-au atins în viaţa lor paginile Evangheliilor comentează romanul lui Dan Brown. Îi dau dreptate şi se zbat în mod bizar, straniu chiar, să demonstreze că şi Christos a fost om. Că a iubit, că a avut copii sau că n-a înviat. Repet, cei mai mulţi dintre ei o fac şi o spun fără să fi parcurs vreo pagină a Noului Testament. Au văzut însă filme: al lui Zeffirelli, al lui Mel Gibson, documentarul de pe National Geographic despre Evanghelia lui Iuda... Cunosc, aşadar, în mare, cu ce se mănîncă creştinismul. În plus, ţin post o dată pe an, în Săptămîna Mare, şi merg la biserică de Paşti. Suficient. Sînt, cum s-ar zice, în trend. În lumea celor plictisiţi de aceleaşi veşnice discuţii despre modă, maşini, DJ şi chefuri a apărut un nou subiect: Christos şi Maria-Magdalena. Dragostea dintre ei. Fericirea unora de a descoperi, cum spuneam, că, poate, s-au iubit chiar trupeşte. Şmecherii îşi fac cu ochiul şi rîd zgomotos. Pentru orice desfrînat, e un moment de maximă relaxare să constate că nu e singur în păcatul lui. Iar dacă şi Christos intră sub bănuială, cu atît mai bine. E împăcat, se dărîmă mituri, iar el se îndepărtează de vină. Necredinciosul doarme liniştit. Am auzit, mai puternice ca oricînd, îngrijorări pentru ce va să fie. Oameni şi preoţi plîngînd dispariţia încrederii în Christos. De-ar căuta însă dincolo de aparenţe, şi romanul lui Dan Brown şi discuţiile despre Christos-omul ar trebui să-i bucure. În cele din urmă, chiar şi cei care azi inventează bancuri despre amanţii Iisus şi Maria vor fi bucuroşi să descopere în Christos Calea, Adevărul şi Viaţa. Şi nici n-avem de unde să ştim dacă nu cumva tocmai aceste discuţii - aparent vulgare şi, pe alocuri, chiar obscene - sînt un alt fel de lucrare dumnezeiască prin care El ne aduce pe calea cea bună. Acum, mai mult ca oricînd, vorbim din nou despre credinţă şi faptele lui Christos. Pe alocuri, hulim. Şi inventăm cărţi sau filme. Dar, dincolo de toate, despre El vorbim. Şi, cum nebănuite sînt căile Domnului, în cele din urmă, tot la El vom ajunge.

Mai multe