„Buruieni” şi alte medicamente

18 martie 2010   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Se spune că dacă mănînci miere cu scorţişoară scapi de senzaţia de balonare şi de durerile de stomac. Tot mierea cu scorţişoară e bună pentru durerile de dinţi. Sau pentru întărirea imunităţii. Ba chiar şi pentru scăderea colesterolului. Iar dacă le amesteci cu o lingură de ulei de măsline şi pui totul pe păr, vreo 15 minute, înainte de baie, scapi şi de chelie. Exemplele pot continua, şi nu numai cu miere şi scorţişoară. Să vă amintesc de minunile pe care le poate face o linguriţă de polen, luată dimineaţa, pe stomacul gol? Sau un ceai de anghinare cînd te supără bila?

S-au scris tomuri întregi despre „miracolele naturii“, despre plante, ceaiuri, acupunctură, reflexoterapie ş.a.m.d. Pe scurt, despre ceea ce se cheamă acum medicină naturistă sau alternativă. Pe vremuri – leacuri băbeşti.

Ştiaţi că în Romånia există peste 800 de specii de plante medicinale, ceea ce situează ţara noastră printre primele 6 din Europa, din acest punct de vedere? E o avere. Însă… ce facem cu ea?

Pînă nu demult, pe piaţa românească, în aşa-numitele magazine Plafar, se găseau mai mult produse de import. Existau situaţii paradoxale de genul – ceai de tei cu planta culeasă în România, exportată în Austria, ambalată şi trimisă înapoi pe piaţa românească.

Înainte de 1990, domeniul era bine ţinut sub control, iar marca Plafar devenise una dintre puţinele cunoscute în străinătate pe vremea lui Ceauşescu.

Plafar s-a înfiinţat în 1948 ca o companie naţională care se ocupa de cultivarea, colectarea şi procesarea plantelor medicinale, aromatice şi a condimentelor. La colectare contribuiam cu toţii (în special elevii de la ţară aveau „normă“ de plante medicinale sau de frunze de dud, pentru viermii de mătase). Plafar avea să se destrame în ’90, reorganizîndu-se în patru întreprinderi mai mici, cu acelaşi domeniu de activitate. În 2006 a fost vîndut, din cauza datoriilor foarte mari. S-a spus la vremea aceea că „bătălia“ s-a dat pentru spaţiile pe care Plafar le deţinea în toată ţara, dar şi pentru brandul PLAFAR (înregistrat la OSIM şi rîvnit chiar de o firmă din Brazilia). Pînă la urmă, a fost cumpărat de Centrofarm, una dintre principalele companii pe piaţa ceaiurilor din România, alături de Fares Orăştie (desprinsă din Plafar) şi firmele poloneze Celmar şi Belin – specializate în ceaiurile de fructe (de altfel, la începutul anilor ’90, românii care mergeau în vacanţă în Polonia se întorceau de acolo, avînd ca „suvenir“ cîteva pliculeţe de ceai de fructe – o raritate la noi, în vremea aceea).

Studii realizate de companiile care cultivă plante medicinale, produc sau doar vînd ceaiuri arată o creştere, de la an la an, a consumatorilor. Sîntem departe însă de ţări precum China, Marea Britanie sau Turcia, unde a bea o ceaşcă (sau un pahar – în cazul turcilor) cu ceai este mai mult decît un ritual. La noi, ceaiul e asociat mai mult cu un medicament (de altfel, o bună parte dintre consumatori sînt persoane în vîrstă, care preferă ceaiul din plante). A început să se bea mai mult odată cu apariţia unor ceainării, dar şi a unor ceaiuri despre care se spune că ajută la slăbit, sînt revigorante sau relaxante.

Fabrica de ceaiuri

Dacă piaţa de consum creşte în România, în schimb scade suprafaţa cultivată cu plante medicinale. E vorba, în prezent, de circa 12 milioane de hectare, mai puţin de jumătate faţă de suprafeţele de dinainte de 1989.

Paula Craioveanu, consilier la Ministerul Agriculturii, la un departament care se ocupă de plantele medicinale, spune că nici măcar această suprafaţă nu este exploatată eficient. În primul rînd, nu există, încă, reglementări legislative privind recoltarea plantelor medicinale, aşa că cei care le culeg nu respectă aproape nici o regulă, le rup cu rădăcină cu tot, iar de la an la an, suprafaţa pe care cresc plante medicinale scade. Unele plante sînt pe cale de dispariţie, cum e cazul echinaceei. Situaţia s-a înrăutăţit odată cu retrocedarea pădurilor, moment din care Romsilva n-a mai putut ţine sub control ce se întîmplă prin păduri. Oricum, cea mai mare cantitate din plantele medicinale cultivate în România este exportată. De-abia acum încep să se refacă sau să apară unele fabrici care procesează plantele.

Am vizitat recent o astfel de fabrică, undeva la marginea Capitalei, spre Ploieşti. Se lucrează ca într-o farmacie şi miroase ca într-o farmacie. Plantele sînt măcinate într-un fel de „maşină de tocat“ şi ambalate de aceeaşi maşină în pliculeţe mici. Aflu mai multe de la

. Îl recunosc uşor, pentru că imaginea lui – îmbrăcat cu un halat alb, purtînd o mustaţă de sub care zîmbeşte cu încredere – apare pe cutiile cu ceaiuri sau cu pastile din plante. E fascinat de tratamentele naturiste orientale şi de fiecare dacă cînd s-a nimerit să fie în preajma vreunui „maestru“ chinez, de exemplu, a încercat să fure tot ce a putut. De altfel, visează să ajungă în China şi să cunoască îndeaproape tehnici şi secrete despre care doar a citit sau a învăţat la cursurile de medicină alternativă pe care le-a făcut imediat după ce a terminat facultatea. Şi, datorită relaţiilor bune pe care România le avea cu China, la vremea aceea, anumite practici – cum ar fi acupunctura – au fost preluate cu succes şi în comunism (cu mici perioade de criză din cauza apariţiei şi la noi a mişcării transcendentale).

Pe lîngă plante, doctorul Moraru foloseşte în produsele sale şi apă de mare, argilă, extracte din peşte, din scoici, din larve de trîntor, polen, propolis (de altfel, tot ce se poate folosi dintr-un stup) ş.a.m.d. Din păcate, materiile prime vin – în cea mai mare parte – din export. Doctorul Ionuţ Moraru îmi spune că „în România nu există nici calitate a materiilor prime, nici o piaţă bună, nici o politică de sprijinire a celor care vor să se ocupe de cultivarea sau recoltarea plantelor medicinale. Bulgaria, în schimb, a reuşit într-un timp scurt să devină un importator important în domeniu“.

„Războiul muşeţelului“

Spuneam că în România nu este o lege care să stabilească condiţiile în care se cultivă sau se recoltează plantele medicinale. Nu există nici măcar o listă proprie cu plantele bune pentru consum şi cu cele dăunătoare. Potrivit dnei Paula Craioveanu, de la Ministerul Agriculturii, ne ghidăm după o listă preluată de la belgieni (deşi există plante care, de exemplu, sînt comestibile în anumite zone şi necomestibile în altele, din cauza condiţiilor diferite de mediu în care cresc). Cu ani în urmă, a existat însă o iniţiativă legislativă care intenţiona să desfiinţeze suplimentele alimentare (făcute în mare parte din plante) şi să le treacă în categoria medicamentelor. Proiectul – numit la vremea aceea „războiul muşeţelului“ – a fost abandonat, ca urmare a criticilor din partea cultivatorilor, a celor care aveau fabrici sau magazine. Ar fi însemnat, practic, o serie de teste pentru fiecare plantă în parte, studii şi omologări care ar fi durat ani de zile şi ar fi costat o grămadă de bani.

Acum, un alt motiv de îngrijorare este elaborarea unor directive de către Codex Alimentarius (o comisie a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii) care intenţionează, printre altele, reglementarea producerii şi vînzării suplimentelor alimentare. Unii specialişti spun însă că se intenţionează transformarea acestora în medicamente. De exemplu, usturoiul n-ar mai putea fi vîndut ca supliment în magazinele de specialitate, cu menţiunea că previne sau tratează o anumită afecţiune. În schimb, poate fi vîndut, menţionîndu-i-se proprietăţile, doar dacă devine oficial medicament. La fel şi menta. Măsura ar fi necesară pentru că unele persoane înlocuiesc definitiv tratamentul medicamentos cu cel naturist, iar multe dintre produse sînt prezentate ca avînd efecte de prevenire sau chiar vindecare a anumitor boli.

În realitate, se vorbeşte despre o eternă concurenţă între producătorii de medicamente şi cei de suplimente alimentare. Deşi, de-a lungul anilor, mai toate companiile de medicamente şi-au deschis şi divizii pentru suplimente. Singura miză ar fi creşterea preţurilor.

În România, existenţa suplimentelor alimentare nu pare să fie încă o problemă. Piaţa e de-abia la început, nu există o cultură a consumării acestora şi nu se poate vorbi de abuz în condiţiile în care aproape 90% dintre pacienţi folosesc pentru a se trata medicina alopată, clasică (faţă de Statele Unite ale Americii unde proporţia este de 60 la 40% în favoarea medicamentelor).

Dincolo de Codex Alimentarius

Sohodol este un sat la poalele munţilor Vîlcan, în judeţul Gorj. Dacă pe cineva în Sohodol îl doare ceva se duce la tanti

să întrebe ce „buruieni“ să ia. Pînă să iasă la pensie, femeia a fost poştăriţa satului (de altfel, mai are firma Poştei pe casă!). A fost şi moaşă – a adus pe lume zeci de copii din sat! – şi ştie fiecare plantă în parte: cum s-o recunoască, la ce e bună, cînd să o culeagă. Cînd am căutat-o era acasă cu o vecină şi răsfoiau amîndouă… un atlas cu plante. „Mi l-a adus o femeie din Argeş pe care am făcut-o bine cu buruienile mele!“ Femeia are o cameră plină de plante uscate, aşezate pe ziare. Unele au etichete, dar le ştie şi cu ochii închişi, după miros sau după cum arată. Multe plante le are chiar în grădina din faţa casei şi ne duce printre buruienile apărute pe acolo: „Uite, ăsta e miraculosul trei fraţi pătaţi, asta e urzica moartă, tătăneasa… sunătoarea – asta e bună pentru nervi şi pentru stomac…“. Şi tot aşa! Tanti Lina ne spune că dacă am băga nasul în cană atunci cînd face ea ceai, am regăsi acolo toate miresmele naturii.

Ei bine, fiecare sat are cel puţin o „tanti Lina“. Femeia aceea care le ştie pe toate şi are un sfat sau o soluţie pe bază de ceaiuri şi plante, indiferent ce te doare, dincolo de reguli europene sau de „războaiele“ companiilor de medicamente.

Mai multe