Brunea-Fox: Lucruri neștiute

4 noiembrie 2010   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Am citit cartea de reportaje a lui F. Brunea-Fox… cred că acum 15 ani. Mi-a rămas în minte reportajul de la Lărgeanca – „Cinci zile printre leproşi“. Nici nu ştiam la vremea aceea că, încă, mai există în România o leprozerie. Cînd am aflat de ea (cea de la Tichileşti), mi-am dorit să ajung acolo, să scriu un reportaj. Nu ştiu dacă dorinţa avea de-a face cu ceea ce caută fiecare reporter (să ajungă în locuri spectaculoase în felul lor) sau cu reportajul lui Brunea. 

Peste un timp însă, cînd mă documentam pentru un reportaj despre insula Ada Kaleh, printre dosarele răsfoite la Arhivele Naţionale din Drobeta Turnu Severin am găsit o poză cu Felix Brunea-Fox. Era datată 1934. Jurnalistul purta pantaloni deschişi la culoare, o bluză cu mînecă scurtă şi era însoţit de cîţiva copii ai insularilor. Copiii – desculţi, cu şalvari sau fes turcesc pe cap. 

Pe lîngă toate, în ultima vreme, trec frecvent pe lîngă un bloc, vizavi de Cişmigiu. Pe bloc – o placă comemorativă. Aşa am aflat că acolo a locuit, mai bine de zece ani, „scriitorul Felix Brunea-Fox“. În blocul afectat serios de cutremur, apartamentul în care a locuit jurnalistul – nr. 7 – e păzit de doi maidanezi care latră straşnic dacă îndrăzneşti să te apropii. Cel care locuieşte acum acolo („şeful blocului“) îmi spune că nu mai e nimeni în bloc care să-l fi cunoscut pe Brunea-Fox. Au murit toţi sau s-au mutat. 

Aşa am început să caut. Să întreb în stînga şi-n dreapta de oameni care l-au cunoscut pe Brunea-Fox. 

Amintiri despre Brunea 

Gheorghe Brătescu este jurnalist. Are 84 de ani. Povesteşte că l-a cunoscut pe Brunea-Fox cînd era copil. Pe atunci, Brunea obişnuia să vină în casa naşului său, cu care era prieten, pentru ca mai tîrziu, cînd însuşi Gheorghe Brătescu a început să scrie, să se întîlnească deseori, „la un pahar“: „Ne plăcea să mergem la o zahana, pe Batiştei, unde mîncam măruntaie şi beam vin bun. Sau la «Zisu», unde cînta Gică Petrescu. Lui Fifi – aşa-i spuneam lui Brunea – îi plăcea mult cum cînta Gică Petrescu. De-altfel, era un om plin de viaţă. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată trist. Nici măcar în anii în care nu i s-a mai dat voie să scrie. Spunea tot timpul glume şi îi plăcea uneori să vorbească în versuri sau să facă jocuri de cuvinte. Avea o inteligenţă despre care nu pot să-mi dau seama dacă era nativă sau cultivată… Mai tîrziu ne întîlneam la «Mărul de aur», un restaurant unde veneau mulţi jurnalişti ai vremii. Mi-a povestit odată cum a ajuns să scrie o serie întreagă de reportaje despre Petrică Lupu, cu povestea de la Maglavit. Se ducea împreună cu Samson Abramovici, cu care era prieten, să-şi vadă soţia care se afla la Călimăneşti, în staţiune. În compartiment se urcă la un moment dat un domn care s-a prezentat senatorul Vlădăreanu. Ei bine, domnul acesta le-a povestit celor doi că, într-un sat ar fi un ţăran care susţine că l-a văzut pe Dumnezeu. Brunea şi-a dat seama imediat că povestea poate fi un subiect mare, aşa că a schimbat trenul şi s-a dus direct la Maglavit. Acolo a vorbit şi cu preotul, şi cu Petrică Lupu, obţinînd promisiunea de exclusivitate din partea acestora. Aşa a început să scrie seria de reportaje «Omul care l-a văzut pe Dumnezeu». Şi a avut mare succes. La Maglavit era o adevărată isterie. Veneau oameni bolnavi, cu speranţa că se vor face bine. La Bucureşti se strîngeau fonduri ca să se construiască acolo o mînăstire – ceea ce nu s-a întîmplat! – şi pînă şi Fox, împreună cu Abramovici au tipărit nişte cărţi cu rugăciuni pe care le vindea la Maglavit un prieten de-al lui Fox, Manase Ştain. Mai era unul, Popescu CFR era poreclit, care organiza curse speciale cu trenul la Maglavit. Povestea de acolo a fost o afacere din care au profitat mulţi, inclusiv Brunea, care în perioada aceea şi-a cumpărat un apartament!“. 

Felix Brunea-Fox nu a făcut niciodată politică. Mulţi l-au catalogat însă ca fiind simpatizant al stîngii, mai ales că majoritatea reportajelor sale erau despre oameni simpli, oameni săraci. „El făcea numai reportaje cu caracter social“ – spune Gheorghe Brătescu. „Nu scria despre politică, parlament… El primea scrisori de la cititori şi scrisorile le transforma în reportaje. Pe de altă parte, a trăit aproape toată viaţa în mahalaua Bucureştiului, în mijlocul oamenilor. De acolo îşi lua subiectele. Erau reale. Unii scriau aşa-zisele «SDB-uri», adică «scos din burtă». Ei bine, el nu scria SDB-uri, ci lucruri adevărate.“ 

Lucruri adevărate pe care le descoperea – de exemplu – mergînd cu trenul. Iulia Deleanu, scriitoare şi jurnalistă la Realitatea Evreiască, mi-a spus că Brunea-Fox nu mergea cu clasa I, nici cu a II-a, ci cu a III-a, pentru că acolo erau oamenii obişnuiţi, „personajele reportajelor sale“. „A scris în felul său, simplu şi profund, cu talent, despre tîrgul de la Moşi, despre străzi, despre tăietorii de lemne, pe care i-a întîlnit în drumurile sale prin Maramureş, despre o chelneriţă dintr-o cîrciumă uitată de lume… o femeie obişnuită care avea un vis: să ajungă de acolo, din satul ei, la Oradea – cel mai apropiat oraş, care era pentru ea un miraj. Brunea-Fox iubea oamenii. Îi iubea şi îi înţelegea. Altfel n-ar fi putut să scrie despre ei. Şi era foarte comunicativ. Un om cald. Te simţeai tare bine cu el.“ 

Criticul literar, George Ivaşcu l-a cunoscut pe Brunea-Fox din povestirile lui Geo Bogza. Apoi, l-a identificat la o întrunire şi l-a abordat: „Era uşor de recunoscut. Prin statură, anvergură, jovialitate. Avea o înfăţişare atletică, şi purta nişte bluzoane care plesneau pe el“. Gheorghe Brătescu îşi aminteşte ochelarii rotunzi pe care-i purta jurnalistul: „Erau negri, cu rama groasă, deşi era deja moda ramelor subţiri. Dar el purta ochelari cu rame groase, negre, făcute de comandă, de un ceasornicar – Nicu Matei, albanez“. 

„Mai tîrziu“ – povesteşte criticul George Ivaşcu – „ne întîlneam frecvent la Mogoşoaia, pe vremea cînd acolo era casă de creaţie. Obişnuia să închirieze o barcă, trăgea la rame, apoi îl vedeam înotînd de la un capăt la altul al lacului. Chiar era o concurenţă între el şi Titus Popovici, care venea la Mogoşoaia cu tot felul de echipamente, le etala pe acolo şi făcea scufundări. Era o oarecare rivalitate între ei…“ 

Prinţul reportajelor 

Dacă citeşti reportajele lui Brunea-Fox, realizezi că, din anumite puncte de vedere, lucrurile nu s-au schimbat prea mult: şcoala de hoţi şi de cerşetori, mizeria din spitale, nepăsarea autorităţilor, sărăcia… S-a schimbat însă modul în care se face presă. Ce ziarist mai caută astăzi „senzaţionalul din spatele firescului?“ – cum spune Iulia Deleanu, vorbind despre „scriitura“ lui Brunea-Fox. De altfel, însuşi jurnalistul interbelic spunea că: „Dacă ai talent, nu e nevoie să abordezi teme spectaculoase, ci o simplă potcoavă. Ai văzut cum se făureşte o potcoavă? Da, e mai greu să scoţi efecte din bucăţica asta modestă de metal, decît dintr-o locomotivă. Aceasta din urmă se impune de la sine. Potcoava e mai sfioasă, se oferă mai greu şi de aceea socot că prezentarea ei e o încercare de virtuozitate pentru un ziarist înzestrat“. 

La rîndul său, criticul literar George Ivaşcu afirma că „niciodată în relatările lui Brunea-Fox accentele nu cădeau pe latura mizerabilistă. Poate de aici şi denumirea de «prinţul reportajelor», dată de Geo Bogza. Era o anumită înălţime a celui care observă, înregistrează, relatează faptele, fără să se scufunde în mîzga lor. De aici, absenţa notei triviale de care ne putem plînge astăzi în relatările presei. Cel care scrie despre un fapt sau altul nu are niciodată distanţă faţă de acel fapt. Este ceva care nu are nobleţe. Scrisul în sine. Ei bine, Brunea-Fox avea această nobleţe. Era un rafinament interior care îi interzicea să coboare sub limitele decenţei, ceea ce astăzi lipseşte ca urmare a unor lacune de cultură. Oricum, din cîte văd, specia reportajului – aşa cum o cultiva Brunea-Fox, şi nu era singurul – s-a rărit foarte tare“. 

Brunea-Fox nu concepea un reportaj fără fotografii. Aşa se face că aproape în toate drumurile sale era însoţit de un fotoreporter la fel de vestit în perioada interbelică, un bun prieten al său, Iosif Berman, tot evreu de origine, pentru o vreme fotograf al Casei Regale. 

În 1937, odată cu venirea la putere a Guvernului Goga-Cuza, ziarele Adevărul şi Dimineaţa au fost desfiinţate. Brunea a mai scris sporadic la alte gazete ale vremii, pînă la apariţia legilor rasiale, de pe urma cărora aveau să sufere şi el, şi amicul său, Iosif Berman, pe care-l numea „omul cu o mie de ochi“. Semnătura lui Brunea s-a regăsit apoi rareori doar în publicaţii ale comunităţii evreieşti, iar Berman a murit în scurt timp, în 1941, la vîrsta de 49 de ani. 

Brunea-Fox s-a aflat în atenţia organelor de urmărire şi înainte de 1948, cînd s-a înfiinţat Securitatea. Dana Iamandi, cercetător la Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, care a răsfoit dosarul jurnalistului, spune că Siguranţa Statului urmărea proiectele profesionale ale lui Brunea. De exemplu, în dosar se găsesc însemnări despre reportajele făcute de Brunea-Fox în Palestina, despre viitorul stat iudeu. Sau – în 1937 – însemnări cu privire la „o serie de reportagii cu clişee fotografice despre viaţa de mizerie de la periferia capitalei“. Aceste reportaje au fost interzise la vremea aceea, fiind considerate „propagandă comunistă“. După 1948, cînd deja jurnalistul nu mai scria, era totuşi urmărit de Securitate, interesată, de această dată, de opiniile sale. O notă informativă menţionează, la un moment dat, că „Brunea-Fox, referindu-se la festivalul filmului sovietic, a declarat într-un grup că în public se constată o stare de ostilitate faţă de filmul sovietic, lumea regretînd filmele libere americane şi franceze, şi că spectatorii – remarcînd caracterul vădit de propagandă sovietică – nu se mai duc la film. Aşa se face că în sală sînt mai mult militari, şcolari şi sindicalişti, obligaţi să meargă la aceste filme“. Numele adevărat al jurnalistului este Filip Brauner. S-a născut la Roman, pe 18 ianuarie 1898, într-o familie de intelectuali evrei care trăise multă vreme la Chişinău. La Roman urmează şcoala şi liceul teoretic. Debutează la 19 ani, la Iaşi, la revista Arena, condusă de Pamfil Şeicaru, după care vine la Bucureşti, unde este remarcat de Constantin Mille şi începe să scrie la ziarele faimoase ale vremii – Adevărul şi Dimineaţa. Majoritatea reportajelor le-a semnat cu pseudonimul F. Brunea-Fox. Aşa a şi rămas cunoscut. Nu se ştie însă de ce multă lume a „tradus“ iniţiala F drept… „Felix“, pentru că numele lui este Filip. Dar, în multe locuri, chiar şi pe placa comemorativă de pe blocul unde a locuit, apare cu numele Felix Brunea-Fox.

Brunea-Fox nu a reuşit, de altfel, să publice o carte în timpul vieţii. A făcut-o, post-mortem, soţia lui, Lizette Daniel, care s-a îngrijit de o colecţie a reportajelor lui Brunea. Lizette Daniel era nepoata pictorului Iosif Iser. De-altfel, în casa lor din Schitu Măgureanu se găseau cîteva dintre tablourile renumitului pictor evreu român. Întreaga avere (manuscrise, tablouri, obiecte de artă) a lui Brunea-Fox, care nu a avut copii, a fost donată Academiei Române. 

Varianta audio a acestui reportaj poate fi ascultată pe: www.romania-actualitati.ro/brunea_fox_printul_reportajelor-20113.  

Liliana Nicolae este jurnalist Radio România.

Mai multe