Bolovani

Pentru un timp, nu foarte lung, am impresia că ne-am rătăcit de lume. E linişte. Pîrîul Turcu iese la întîlnire cu Grădiştea, ţesînd pe drumul de munte intersecţii aglomerate de venele cu apă care coboară dintre stînci. Trag aer în piept şi mă prefac că ştiu cum să păcălesc timpul: vechiul truc cu ochii închişi, trei paşi făcuţi în orb şi apoi, brusc, privirea ridicată spre creste, acolo unde norii nu mişcă. Magie. Un număr special, doar pentru mine. - Ai grijă, dă-te la o parte! Mă feresc la timp. ATV-uri. Unu, două, trei, patru mutanţi motorizaţi rup liniştea în fîşii triste, impregnate de motorină. Claxoane şi motoare. Mă uit cu furie la jalnicii căutători de senzaţii tari suiţi în şaua avortonului pe patru roţi, rezultat al împerecherii triste dintre un tractor şi o motocicletă. Sînt mîndri că înving muntele, urcîndu-i drumurile pe cai-putere. E şi un copil printre ei şi, preţ de o secundă, mă gîndesc cum o să sune eventuala lui compunere despre un week-end la munte: "A fost super mişto! Tata a închiriat un ATV şi ne-am dus pe un drum pînă sus, spre vîrf, da’ nu l-am văzut că mereu îmi cădea casca pe ochi...". Linişte din nou. Ateviştii departe, rîul aproape. Lîngă noi, ca o umbră, o căţea frumoasă şi tristă. N-o botezăm în nici un fel, deşi, pentru o clipă, îmi vine s-o strig pe un nume care să-mi aducă aminte de copilărie. Cuţa. Fetiţa. Vreau să-i fac fotografii şi atunci descopăr dezastrul. Căţeaua merge pe lîngă apă, păşind cu grijă printre maldăre de gunoaie. Cu scîrbă şi furie surdă, încep să notez în gînd ce aruncă turiştii sau, poate, localnicii pe malurile Grădiştei: cutii de conservă, PET-uri, pungi, o roată de bicicletă, un maiou, anvelope, moloz... Apoi, la un cot mai larg al apei văd, strivită între două bucăţi de stîncă, o canapea! Lemn, arcuri, stofă, cîlţi. Lîngă ea, rîul, ramul. Înjur în gînd şi-mi propun să nu mai privesc în jos. Mă uit spre creste. Greşit! Iar. Cîndva, dar nu foarte demult, la Cheile Grădiştei era aproape pustiu. Cîteva case ale localnicilor transformate în pensiuni, şi atît. Apoi, cîţiva atevişti s-au gîndit, probabil, că e prea frumos să rămînă aşa. În continuare, povestea e banală şi tristă: valea s-a umplut de termopane şi betoane. Un concurs cu miză crudă pare să fi început între munte şi oameni. Fîneţele se retrag învinse de forţa brută a betonierelor. Aşadar nici spre rîu, nici în sus, spre creste. Privirea înainte. Coborîm. Îmi zboară gîndul la Logarska Dolina, o vale paradiziacă din Slovenia la fel de frumoasă ca zona Branului, dar unde am pierdut un pariu pentru că n-am găsit aruncat, pe kilometri întregi, nici măcar un muc de ţigară. Mă trezeşte vocea răguşită a şmecherului din Logan. E cu mîndra în dreapta, a coborît geamul portierei şi, printre vălătucii fumului de ţigară, latră întrebarea care-mi ţine de atunci loc de explicaţie pentru toate mirările mele: - E ceva mişto de văzut mai sus? - Doar munte, răspund şoptit şi apoi iuţesc pasul, lăsîndu-i să-şi descopere singuri canapeaua dintre stînci.